Rămâi.

○4○

Nu am făcut-o niciodată? Îmi e frică, îmi e frică de mine, de el, de noi... Mi-e atât de frig de tine acum...

Nu zic nimic, mă retrag, jocul deja e câstigat de adversar, nu pot continua, este mult prea mult pentru o ființă atât de firavă ca mine.

   -Eşti un idiot. Spun printre suspine şi dându-i cu pumnul în piept.

Se preface rănit şi îmi zâmbeşte ştrengăreşte. Tăcerea lui este scăldată în alcoolul suferinței mele. Ai devenit coşmarul meu.
  
Încerc să plec, o încercare nereuşită, mă tragi înapoi şi mă strângi la pieptul tău sau aşa credeam... tot ce voiai să faci era să îmi atingi corpul, să mă ai aproape, dar nu sufletul, ci...doar trupul. Asta mă durea cel mai tare în "relația" noastră. M-ai atins atât de mult încât corpul meu a început să tremure de frică. Nu ştiam ce pot face. Mă faci să urăsc totul. Mă consumi. Nu-mi voi mai permite să te iubesc. Niciodată.

Mă tragi cu tine până în baie, eu căzând pe podeaua rece, lovindu-ma la genunchi. Mă priveai. Aveai un zâmbet trist. Ochii tăi erau înlăcrimați. Sau asta e doar în imaginația mea.

-Îmi pare rău. Mi-ai spus. Nu îmi vine să cred, de ce ai face-o? Chiar mă iubeşti?

-Xiumin. Şoptesc.

Nu răspunzi, continui să mă saruți atât de brutal, limba ta parcă îşi ştia rolul deja. Mă săruți. Mă săruți. Mă săruți. Suntem numai noi doi. Noi doi...nu-i aşa? Două suflete rănite, care încearcă să se vindece? Dar? Nu pot, pentru că nu simt acelaşi lucru. Mâinile tale sunt într-o parte şi alta a chipului meu. Lacrima ta ajunge pe obrazul meu şi el pătat de durere, şi se prelinge făcând contact cu podeaua. Nu te pot lăsa să mă răneşti. Coşmarule...

Plâng.
Plânge şi el.
Plângem amândoi.
Şi.
El.
Şi.
Eu.

Mă mint singură. Te iubesc.

Atingerile tale îmi usucă venele. Iți strecori mana sub tricoul meu şi îmi formezi cerculețe pe abdomen, săruturile tale coboară nestingherit spre piept. Îmi înveleşti corpul cu durere. Ce îmi faci?

Uşa se deschide, dar tu tot continui, acum şi mai strâns. Parcă vrând să nu se termine. Săruturile tale erau mai adânci. Mâna ta călătoreşte pe piciorul meu. S-au adunat în jurul nostru chipuri familiare. Erau prietenii tăi. Au început să râdă de mine. Încerc să mă smucesc, dar eşti mult prea puternic. Plângeam în hohote, lacrimile se revărsau în durere. Tu, nu erai tu. După minute bune, în care ochii prietenilor tăi se plimbau pe corpul meu, ai ales să îmi dai drumul, victorios că ai reuşit să îmi distrugi şi ultima speranță. Ieşi pe uşă, dar te opresc. Mâna mea îți strânge uşor glezna. Râzi. Te rog, nu mai face asta. Îl retragi şi faci contact puternic cu abdomenul meu.

O dată.
De două ori.
De trei ori.

"Te rog, opreşte-te. Mă doare..." suspin eu, încercând să te conving.

La a patra te opreşti brusc şi revii la chipul meu. Îți treci degetul uşor pe obrazul meu rece, îmbibat de lacrimi şi pentru ultima oară mă săruți. "Pasional"

Ieşi pe uşă, triumfător de fapta ta şi trânteşti cu putere în urma ta, eu strângând din ochi la contactul ei. Ce reprezint acum? O ploaie de întrebări mi se revarsă în minte. Nu ştiam ce simt. Simțeam doar un gol în mine care îmi îngreuna respirația. Tot ce aud sunt nişte zgomote surde.

Linişte.
Linişte.
Linişte.

Iar totul devine negru