Rămâi.

○8○

Decid să mă pierd pe holurile spitalului şi ajung într-un salon.

Salonul 15.
EunHa.
Cancer.

Băiatul stă lângă patul ei, lângă ea, ținând-o de mână, lacrimile vărsându-i-se, scurgând tristețea amintirilor.

-Mă vei iubi dacă voi fi mai rău?
-Îmi pare rău, dar nu pot face asta.

Pleacă, privirea lui totusi spune altceva, regretul. Se îndreaptă spre uşă. Încerc să-l opresc, țipând. Dar nu pot. Nu mă aude. Trece pur şi simplu prin mine, pierzându-se în mulțimea maştilor chirurgicale, cu capul in jos şi mâinile-n buzunar.

Ea plânge.
Plâng si eu.
"Linişteşte-te. Nu plânge"
Nu mă aude. Tremură.

Mă îndrept spre ea şi încerc să o îmbrățisez, dar nu mă simte. Sunt doar o umbră, pierdută-n întuneric. Deja lacrimile ei deveneau gemete, mâinile ei tremurau, plânsul ei devenea râset, nu se putea controla. Nimeni nu o aude? Toți sunt atât de orbi şi surzi. Nu pot vedea suferința din ochii ei? Este singură şi așteaptă un ajutor. Stau minute bune lângă ea, privind-o cum devine tot mai necontrolată. Ochii ei au devenit roşii, iar lacrimile nu se mai terminau. Îşi scoate branula şi se ridică din pat. Un moment de liniște, când deodată vaza este aruncată-n perete, iar toate medicamentele, pur şi simplu zburau în toată camera.
Patul plângea.
Ea plângea.
Eu plângeam.
Durerea o strigă.

Deschide geamul şi în momentul acela apare o asistentă, care rămâne mută de atitudinea ei, neînțelegând ce i se întâmplă fetei. Îi voi explica eu. Doar așteaptă. Se repede spre ea şi o apucă de braț, o trage şi cad amândouă pe podeaua rece.

-Ce dracu te-a apucat? Asistentei fiindu-i frică că i se putea întâmpla ceva.

Nu răspunde. O împinge pe asistentă, aceasta lovindu-se de perete, iar fata se îndreaptă spre uşă. Din fericire doi paznici erau acolo şi o prind. O aşează pe pat, ținând-o, chiar atunci asistenta îi face un calmant si adoarme.

Decid să îl urmăresc pe băiatul ce tocmai a distrus-o. Ies din cameră şi alerg pe holurile spitalului. Mă uit în jurul meu, o mulțime de oameni ce plâng sau râd, unii îmbrățisând-uşi familia, alți stând singuri pe băncile spitalului. L-am găsit lângă lift, gata să urce, puțin îngândurat, dar totuşi atât de nepăsător. De ce pleacă daca nu vrea? Părul are o nuanță de gri, puțin deranjat. Picăturile de transpirație se împleteau cu lacrimile şi îmbrățișau podeaua, parcă rănind-o. Pic. Pic. Suspinele deranjau liniștea care devenea tot mai mută. Urc in lift cu el, iar acesta apasă butonul ce îl conduce la acoperiş. Ce vrea sa facă?

Urcăm scările încet şi ajungem pe acoperiş. Acesta privește orașul, mâinile tremurându-i pe bara rece, iar o lacrima i se izbeşte de trotuar. O secundă în care ochii i s-au făcut mari, când telefonul îi sună. Se întoarce cu fața la mine, îşi sterge lacrimi şi deodată devine rece.
-Alo?
Am rezolvat. Da, e în grija medicilor. Sunt pe drum. La revedere.

(Îmi pare rau că nu puteam auzi ce spune cealaltă voce)

Cade in genunchi, mâinile lui îmbrățişându-i propiul corp. Se îneacă-n lacrimi, încruntat se ridică şi loveşte cu pumnul în perete, se întoarce lovindu-se cu spatele de peretele rănit, căzând la pământ, mâna începând să îi sângeze. Cerul s-a rupt şi a început să plouă. Acum este el, unde lacrimile se împleteau cu picăturile de ploaie.
-Îmi pare rău, iubito..

Îi pare rău? Ce se întâmplă cu el? E forțat sa facă toate astea? O groază de întrebări pun stăpânire pe mine
Totul se învârte, toate întâmplările de până acum, încercarea de a mă sinucide, Xiumin, spitalul, băiatul acesta, fata, toate îmi sunt redate într-un ecran minuscul din nou şi din nou. Amețesc, iar ochii mi se închid pur şi simplu.

Mă trezesc.
Sunt aici.
Pe patul de spital.
Singură.
Nu, de ce?
Trebuie să urc sus, să văd ce e în neregulă.

Încerc să cobor din pat, dar nu pot, curelele mă blochează efectiv. O asistentă intră şi mă imploră să stau cuminte
Nu pot.
Trebuie să-l ajut. Să o ajut. Au nevoie de mine.

Pentru un moment de neatenție asistenta iese, lăsând uşa întredeschisă, încercarea mea zadarnică de a scăpa de acolo este întreruptă de țipetele oamenilor de toate vârstele. Copii ce cădeau şi strigau 'mami', bătrâni ce se întrebau 'unde e fiul meu?' Oameni şi iar oameni. Plângeau şi alergau pe holul suferinței. O siluetă îşi face apariția în camera mea. Un..băiat? Vine repezit spre mine.
Tăcere.
Îmi ridic speriată ochii şi îi întâlnesc deodată privirea. Părul negru îi acoperea uşor ochii, geaca lui de piele îi accentua vena de pe gât, iar tricoul lipit de pieptul lui era capturat de cureaua pantalonilor. Nu îi puteam vedea chipul în totalitate din cauza măştii pe care o purta. Se aşează pe scaun şi aşteaptă. Se uită la mine şi îmi face semn să tac, iar in acel moment rupe curelele cu un cuțit.

Nu ştiam ce altceva puteam face, aşa că înfinge cuțitul în curele alea nenorocite şi le aruncă pe podeaua rece. Mă ridic din pat, iar totul se blurează. Mă sprijin pentru o secundă, până când mă prinde de mână puternic şi mă trage afară.

-Ai încredere în mine.

Traversăm holul dureri, printre toate trupurile vii, dar totodată moarte. Ieşim pe uşă lovindu-ne de privirile polițiştilor care se uită întrebător la noi. Mă strânge mai puternic, spunându-mi rece "Să mergem."  Drumul nostru se opreşte după 10 minute de alergat. Acesta se uită împrejur cu...teamă? Şi mă trage cu el după un perete, lipindu-mă de acesta. Țineam capul aplecat şi nu îmi puteam dezlipi ochii de picioarele lui. Curioasă să văd cine e ridic capul, dar îl las înapoi ruşinată şi spun:
  -Lasă-mă să ştiu cine eşti.
  -Asta este mai puțin important acum.
După aceste cuvinte, se apropie de gât, lovindu-mă cu respirația lui. Întorc capul în partea opusă, cuprinsă de frică, dar gâtul îmi este totodată imobilizat de mâinile lui, sărutându-l.
  -Cine sunt? Rosteşte acesta suav.
Dau afirmativ din cap, neştiind ce pot face.
  -Kim Taehyung, dragul tău tătic.