Rămâi.

○9○

Dându-și masca jos.
Îi privesc cu teamă chipul
-K-Kim Taehyung?
-În persoană, răspunde acesta în timp ce îşi afişează un zâmbet ironic.

-Ce ai zice să faci linişte şi să mă urmezi. Cuvintele lui sunt o ameninţare. Trebuie să plec.
-Nu, t-te rog. În acel moment fug şi mă reîntorc în fața spitalului. Privirea îmi cade spre un polițist, unde mă îndrept direct.
-Vă rog, ajutați-mă. Spun cu lacrimi în ochi.
-Linişteşte-te şi spune-mi. Ce ai pățit?

Taehyung vine repezit spre noi.

-A-acel bărbat. Vă rog. Acel bărbat..
-Bună ziua, domnule polițist. Îmi pare rău, dacă iubita mea v-a spus ceva prostesc. Este dianosticată cu handicap. Am încercat să fac tot ce este mai bun pentru ea. Urmează să plecăm în Statele Unite pentru o nouă intervenție. Îmi cer mii de scuze.

Mâna lui îmi înconjoară mijlocul, pe care îl strânge puternic. Tremur toată şi încerc să spun că tot ce zice e o minciună, dar..nu pot. Nimeni nu mă crede, din cauza nenorocitei ăsteia de pijama.
-Ajutați-mă. Vă rog. El-el îmi vrea răul. Spun eu suspinând. În acel moment, îi prind mâna polițistului, care se retrage.
-Domnule, cred că ar trebui să mergeți cât mai urgent în Statele Unite.
-Da, vă mulțumesc pentru înțelegere. Noi vom pleca. O zi bună.
-Mulțumesc, la fel.

Facem trei paşi forțați şi încep să mă smucesc iar. Acesta mă strânge şi mai puternic. Cred că la fiecare atingere, lasă pete galbene de durere în urma lui. E atât de rece.
-Mergi. Îmi spune acesta sec.
-Nu, te rog. Lasă-mă să plec. Te rog. Cuvintele-mi parcă se revărsau-n lacrimi.
-Termină cu smiorcăiala şi mergi odată, că îmi omori răbdarea.

Îl ascult. Deja nu mă mai puteam controla. Nu ai cum să nu deteşti un tip ca el. Mergem încet la maşina neagră, ce era parcată în fața noastră. Taehyung mă forțează să intru şi blochează uşile din spate, după care urcă în față şi pornește în viteză. De fiecare dată când îmi mut privirea în oglinda retrovizoare, i-o întâlnesc, parcă săgetându-mă. Ochii lui se plimbă pe tot corpul meu, de sus în jos, parcă vrând să savureze fiecare părticică a trupului.

-Îmi e frig. Spun eu tremurând, încerc să îmi acopăr celelalte părți ale corpului cu pijamaua. Îl văd uitându-se la mine. Coboară şi se îndreaptă spre uşa din spate, intrând. De frică, mă dau din ce în ce mai mult în spate, lovindu-mă de uşă. Da, minunat!
Îşi dă ochii peste cap, în timp ce îşi dă geaca jos. Se apropie din ce în ce mai mult de mine şi asta mă sperie. Îmi acopăr fața cu mâinile şi rostesc firav:
-Te rog, nu!

Nu spune nimic, dar se apropie şi mai mult. Un moment tensionant, lacrimile curgându-mi pe obraji, dar el neschițând nimic. Geaca lui cade lin pe umerii mei, îmbrățişându-mi corpul. Îl aud surâzând, ieșind de pe bancheta din spate, ducându-se la porpagaj, de unde scoate o pătură, pe care mi-o aruncă lângă mine. Acesta se reîntoarce la volan, închizând uşa. Îi văd zâmbetul ăla nenorocit în oglinda retrovizoare şi asta mă dezgustă.
-Mulțumesc, glasul meu era deja unul miorlăit.
-Cu plăcere baby girl, spune acesta muşcându-şi buza. Cu plăcere..

În drumul spre casa:
-Dianosticată cu handicap? Huh? Spun ironic
-Taci. Rostește acesta rapid.
-De ce? Cine îmi interzice? Sunt bătaia de joc a tuturor? Pufnesc nervoasă.
-La dracu, taci o dată din gură. Țipă acesta.
Tresar şi mă dau în spate, lacrimile vărsându-mi-se în durere. Mă vede. Mă vede că plâng, însă nu spune nimic.
Drumul a fost puțin tensionat, dar am ajuns în final acasă. "Acasă" nu mai e de mult.. sunt doar niște pereți simpli. Această încăpere e goală.
Mă ține forțat de coapse si intrăm.

-Nu vrei să ne jucăm puțin până mori?

Nu am stat pe gânduri si l-am împins în perete. Am început să plâng şi încercam să deschid nenorocita aia de uşă. Dar era încuiată. Cad uşor si mă izbesc de podea sub râsetele lui surde. Mă târ la picioarele lui.

-Te rog, nu îmi face nimic. Dă-mi drumul şi jur că nu voi spune nimănui.
-De ce aş pierde o comoară ca tine, spune asta în timp ce îsi plimbă mâna pe tot corpul meu.
Tremur de frică, trebuie să plec.
Deja nu mai puteam respira.
-Eşti a mea, îmi şopteşte suav la ureche.

Nu pot spune nimic, tremur.
-Şi acum în cameră, scumpo. Înghit în sec si caut ceva ce mă poate ajuta să scap.
Tot ce avem la îndemână era doar o vază.

-Îndepărtează-te sau o sparg în capul tău
-Haide, scumpo, lasă-mă să te ajut, te vei simți chiar bine lângă mine.
-Pe dracu, vierme!
-Las-o sau vei regreta. Acum!

Am spart-o fix în capul lui. Acesta se prăbușește la pământ.
-Chiar acum, bitch. Caut repede prin buzunarele lui si găsesc cheia. Deschid uşa şi fug speriată pe străzile din Seoul, cu lacrimi în ochi si nici o speranță ca cineva să mă poată ajuta.

Intru într-o cafenea, oameni îmbrăcați la patru ace, iar eu o psihopată în pijama de spital.
-Vă rog, ajutați-mă, un băiat vrea să îmi facă rău.
Mă uit în jur, toată lumea mă ignoră. Si ajung la picioarele unui baiat, nici nu mă uit la fața lui, ar putea refuza oricând.
-Vă rog, domnule, ajutați-mă, K-Kim T..
Îl privesc, dintr-o dată sunt înconjurată de un grup de băieți. Îmi ridic privirea şi i-o întâlnesc pe a lui..Xiumin...
Cad uşor în fund si încerc să mă depărtez de el, dar parcă un cerc satanic s-a format în jurul trupului meu

-O cunoşti? Întreabă unul dintre ei.

Se uită la mine timp de câteva secunde, iar apoi un zâmbet îi apare uşor în colțul gurii. Sigur mă recunoaște şi sigur ma va ajuta. Ne iubim, cu siguranță ne iubim. Nimeni nu ne cunoaște cum o facem noi, ochii lui slipesc

-Nu, nu o cunosc. Tună acesta, iar apoi toți încep să râdă.

"Nici nu aveai cum" "E psihopată" "Pijama de spital" "E nebună" cuvintele se jucau cu mintea mea, totul gravita în jurul durerii mele, hrănind-o.
-De ce spui una ca asta? Mă cunoşti.. nu mai minți, te rog..spune-mi că mă recunoști, Xiumin, îi spun numele printre suspine
Şi plâng,
Şi plâng,
Şi plâng.
-Cine eşti? Spune acesta, batjocorindu-mă, iar apoi râzând surd.
-Sunt, eu s-sunt...

Pe uşă intră Taehyung, cu firicelele de sânge ce se scurg pe tâmple, cu un zâmbet nenorocit pe buze şi pumni strânşi. De unde a ştiut că sunt aici?
-Vă rog, ajutați-mă. Vă rog! Țip eu cât mă țin plămânii, cu lacrimi în ochii îl văd cum de îndreaptă spre mine.
-Iubito, hai acasă, de ce nu ți-ai luat pastilele? Îmi pare rău dacă a zis ceva ce nu trebuia, doar ce ne-am întors de la spital. A trăit câteva zile de coșmar înainte să o cunosc. Minte acesta.
-Poate după ce te-am cunosc, nenorocitule. Spun eu printre suspine.

Lumea se uita întrebătoare la noi, iar maxilarul lui deja nu mai putea, era nervos, mi-am dus picioarele la piept si mi-am ascuns fața în palmele firave. Îmi e frică.
-Scumpo, îmi zâmbeşte fals acesta, hai, trebuie să dormi. Eşti obosită. Acesta îmi apucă încheietura şi mă ridică sub lacrimile mele.
-Te rog, lasă-mă, încerc să mă zbat în brațelelui, lovindu-i pieptul cu pumnii
Acesta mă izbeşte de pieptul lui. Şi îmi sopteşte la ureche
-Dacă nu vrei să mori, ai face bine să stai liniștită!

Tremur.
Râde.
Plâng.
Zâmbeşte.
Mă trage.
Cad.
Mă ridică.
Mă ia ca pe o mireasă şi mă scoate afară din cafenea, sub privirile oamenilor, sub privirea lui Xiumin..

-Cum m-ai găsit? Întreb eu cu o voce tremurată.
-Pe tine te voi găsi şi de vei fi la capăt de infinit. Pentru că tu eşti a mea. Spune ultimile cuvinte accentuat.
-Dă-mi drumul! Ajutor! Îmi vrea răul, vă rog...
-Dacă mai scoți un cuvânt, tarfă, ești moartă!

Plâng. Xiumin privea toată scena din fața cafenelei. Mă uit la el, se uită la mine, dar nu reacționează. Ce se întâmplă cu el? Ne îndepărtăm unul de celălalt. Eu în brațele lui Taehyung, care mă strânge puternic, nevrând să îmi dea drumul şi el.. acolo. Îi pierd trupul în întuneric, dar zâmbetul batjocoritor îmi rămâne tatuat în minte.

După câteva minute ajungem înapoi. Intrăm pe uşă, iar vaza îşi doarme somnul în mii de bucățele, exact cum a rămas. Mă împinge şi cad cu genunchii pe acele bucățele de durere.

-Plângi şi roagă-te să te iert, târfă.

S-a aşezat pe un mic fotoliu, cu o sticlă de vin lângă el. Se uita la mine, crezând că îi voi sta la picioare.
-Niciodată! Țip eu.
-Atunci bine ai venit în iadul tău, iubire!