"Pentru tine.
Aş putea începe, pur şi simplu, prin a-ţi spune că-mi lipseşti, că te simt atât de departe, când tu eşti chiar lângă mine. Ai putea, fară doar şi poate, să întinzi mâna şi să mă cuprinzi, dar dacă ţi-aş cere asta ar fi mult prea mult! Poate că mi-ai zâmbi sau doar m-ai privi neîncrezător.
Azi nu ai fost aici, cum nu ai făcut-o de ceva vreme şi mă tem că nu o vei mai face prea curând. Nici până în momentul de faţă nu am înţeles de ce îţi scriu, de ce îmi aşez cuvintele întortochiate pe foaia asta de hârtie. Până acum câteva minute priveam tăcută goliciunea foii, neînţelegând ce ţi-aş putea spune, din nou. Şi acum am neclarităţi cu privire la ceea ce ar trebui să cuprindă o astfel de scrisoare, încă nu îmi dau seama ce ar trebui să scriu, cum ar trebui să mă adresez, sau de ce fac asta. Aş dori să pot scrie cu iscusinţă ceea ce-mi trece prin minte, să las gândurile să curga şiroaie prin cerneala pixului meu, imprimând pe foaia din faţa mea frânturi ale sufletului meu, dar am reţineri cu privire la asta. Mi-aş dori să pot deborda de romantism, să pot folosi cuvintele într-o manieră plăcută, să fiu puternică precum Elizabeth Bennet, astfel încât să pot ţine piept, cu desăvârşire, gândurilor mele covârşitoare. Sau aş putea, de asemenea, să am tăria Catherinei din
Wuthering Heights. Aş putea pur şi simplu să privesc viaţa într-o manieră proprie. Aş putea să mă lupt cu morile de vânt, doar din încăpăţânarea instinctului de moment. M-aş lupta cu sălbăticie pentru ceea ce-mi este dat şi nu aş ţine cont de absolut nimic. Sunt slabă, incapabilă de a-mi arăta propriile emoţii. Dar nu, sunt incapabilă, mult prea imorală în această perioadă, prea sensibilă şi demoralizată pentru a mă folosi de cuvinte frumoase, aşa că doar ce o să îţi spun că: îmi lipseşti!
Ştii, există momente în care lipsa ta mă face să îmi pierd orice urmă de fericire, îmi simt corpul lipsit de viaţă şi nu mă pot concentra. Devin paralelă cu tot ce mă atrăgea până în acel moment. Îmi pierd orice urmă de concentrare şi devin un om care ar face orice să fie lăsat în pace, pierdut printre gândurile sale, un visător care speră să îţi vadă zâmbetul plin de seninătate, care trăieşte în propria lume, departe de cea materială. O lume imaginară. O lume doar a mea, care mă face să trec peste, să am o zi bună în lipsa ta.
Îmi lipsesc ochii tăi himnotizanţi, care mă fac să uit de tot, imediat ce ii privesc. Uit că nu pot avea, niciodată, ceea ce îmi doresc, uit că tu nu eşti aici pentru mine. Nu pot să primesc zâmbete îmbietore în fiecare zi, nu pot privi în neştire acei ochi, nu pot auzi la nesfârşit acea voce răguşită şi tulburătoare, nu pot simţi cum îţi bate inima, de fiecare dată când sunt lângă tine şi nu pot simţi dulceaţa din glasul tău pe pielea fină a gâtului meu.
Îmi lipseşti, deşi nu ştii asta. Cliple trec greu atunci când nu te pot vedea. Sunt o povară pentru mine, şi nu pot face altceva decât să îmi petrec toată ziua cu căştile în urechi, instalându-mi în minte spernaţa că mâine vei fi acolo, cu zâmbetul tău nonşalant şi glumele tale proaste, dar sunt conştientă că nici mâine nu vei fi aici, iar eu voi rămâne pierdută în gândurile mele pentru o eternitate.
Două zile, doar două zile, dar îmi par mai mult. Zile, săptămânii, luni, ani, decenii, secole, milenii. Nu pot să cred că de fiecare dată când mă gândesc la tine devin cel mai ciudat om din lume, şi asta pentru că las deoparte toată ura pe care o port tuturor. Ura mea devine un sentiment ciudat, care nu include niciun fel de lipsă de empatie, de care beneficiam din plin, până să te cunosc. Sunt două zile, ce trec atât de greu, dar mă trezesc cu o dorinţă străină, ce îmi pune stăpânire pe trup şi mă face să cred că revenirea ta are să se apropie, iar eu ştiu asta, ştiu că te vei întoarce, ca după să pleci din nou, aşa cum faci de fiecare dată, dar nu mă plâng pentru asta, mă plâng pentru lipsa mea de curaj...
Citeşte printre rânduri, dragule!"
