"Pentru tine,
Ştii ce e ciudat?
Simt cum orice dorinţă subită de a te vedea, cât de curând, se năruie uşor din sufletul meu, odată ce aud vocea cristalină a lui, ce mă face să cred că pot fi fericită, ca voi putea uita de toate şi pot trăi într-o pace sufletească pe care nu am cunoscut-o, până să îl întâlnesc. Nu cred că ştii, dar mi-a fost şi încă mi-e greu să uit orice mic zâmbet pe care mi-l aruncai din întâmplare, sau cele câteva vorbe pe care mi le adresai, poate din milă, sau doar pentru a încerca să scoţi câteva vorbe de la mine, cele câteva priviri ascunse din zilele în care eram pe punctul de a mă dărâma... şi toate astea simt că s-au terminat, s-au stins, au fost uitate, doar pentru a putea fi reluate cu zâmbetul pe buze, de către altcineva, de acel cineva, pe care mă pot baza atunci când problemele se năpădesc în sufletul meu, acel cineva care poate să obţină cu uşurinţă un zâmbet cât de urzuz posibil, fără ca măcar să se poată chinui.
Îmi e teamă!
Îmi e teamă că îl voi pierde, ştii... îmi e teamă că îşi va lua tălpăşiţa din viaţa mea şi mă va lăsa cu sufletul rănit, mai tare decât ai făcut-o tu, în ziua aia afurisită când ai declarat sus şi tare că vei pleca. M-ai dezamăgit, mi-ai frânt inima şi mai presus de toate nici nu ai ştiut vreodată de asta... Am vrut, am vrut să îţi spun, să urlu în gura mare că ţin la tine, că te iubesc, dar nu am putut... Mintea mea se bloca de fiecare dată când mă puteam gândi la asta şi blocajul devenea atât de puternic, încât nu puteam gândi limpede. Inima îmi îngheţa şi nici nu te puteam privi. Mi-aş fi dorit să îţi fi spus, cel puţin, dar acum, când mintea mea a început a gândi limpede, cred că asta ar fi fost stupid. Ar fi fost stupid din partea mea, aş fi părut inutilă şi asta m-ar fi doborât mai tare, decât potenţialul tău răspuns, iar acum cred că imposibilitatea de a-ţi spune a fost cea mai bună alegere. Acum, mă lupt cu mine însămi, într-o bătălie pe care nimeni nu o înţelege, dar cred că ştii deja ce inima a ales... L-a ales pe el... şi speră ca de data asta să nu renunţe atât de uşor, să nu dea bir cu fugiţi, ci să îşi ia inima în dinţi şi să recunoască tot ce simte pentru mine. L-am ales pe el, cum tu ai ales-o tu pe ea.
Ştii ce vreau să îmi promiţi?!
Că vei avea grijă de mine, involuntar şi inevitabil, şi nu îl vei lăsa să mă rănească... vreau să mă protejezi, chiar dacă mereu ne vor despărţi cele câteva mile. Vreau să ştiu dacă atunci când voi închide ochii, vei face şi tu precum fac şi eu, vreau să ştiu dacă îmi vei păstra zâmbetul într-un colţ îndepărtat din sufletul tău, dar singurul lucru pe care vreau să îl ştiu e dacă îţi vei aminti peste ani de mine, dacă, atunci când mă vei zări pe stradă, vei întoarce capul şi vei zâmbi scurt, ca după să te întorci la viaţa ta... Dacă vei veni în grabă la mine şi îmi vei lua mâinile în ale tale şi mă vei privi pieziş, doar pentru a-mi spune: 'Eu nu sunt Sawyer al tău'. Vreau să îmi promiţi că nu îl vei lăsa pe el să mă rănească aşa cum ai făcut-o tu, iar eu te voi asigura că niciodată, el, nu îţi va lua locul în sufletul meu, ci va avea locul lui special, pe care la rândul lui, nu îl va ocupa nimeni. Sunteţi atât de diferiţi, dar totuşi atât de asemănători... Dar acum, când am ajuns atât de departe, vreau să cred că el mă va iubi, cum tu nu ai făcuto niciodată... Vreau să cred că mă va proteja şi că va avea grijă de mine, cum tu nu ai ştiut să o faci... Dar ce vreau acum... e atât de complicat.
Îmi aşez ultimele rânduri pe o hârtie boţită, pe care nu o vei citi niciodată şi nu vei ştii ce am simţit eu pentru tine... nu vei ştii ce am simţit în prima zi, când te-am zărit în marea de oamnei necunoscuţi... nu vei ştii cum reacţionam de fiecare dată când mă priveai şi cum mă pierdeam atunci când îmi vorbeai... nu vei ştii niciodată ce ai însemnat pentru mine şi nici ce ai pierdut... nu vei ştii niciodată ce simt acum, când scriu.
E atât de târziu şi totuşi atât de devreme... iar în marea mea de gânduri fără sens se instalează o ceaţă tulbure ce mă nimiceşte...
Nu te voi uita niciodată şi nu voi spera vreodată ce te vei întoarce... îmi vei lipsi, chiar dacă nu vei afla asta niciodată... şi nu uita că te-am iubit! Te-am iubit pentru gesturile tale imperfecte şi pentru tot ce ai însemnat tu. Nu pot să cred că în cei trei ani de când te cunosc, am reuşit să scriu atât de puţine scrisori. Au fost zile bune, zile negre, zile pline de venin, zile. Sper ca acum, când priveşti pe fereastră şi vezi luna, să îţi aduci aminte de mine şi să zâmbeşti. Să te uiţi la poza aia ciudată, pe care ştiu că o ţi în portofel şi să îmi promiţi că nu o să mă uiţi, cum nici eu nu o să o fac. Vreau să îmi promiţi că ne vom revedea, într-o zi, nu cum au făcut-o Sawyer şi Reena, ci în stilul nostru. Aşa cum ne-am şi cunoscut. Într-un mod ciudat. Vreau să îmi promiţi că vom rămâne prieteni şi poate peste ani vom colinda lumea toată fiecare cu viaţa sa, cu familia sa.
Să nu mă uiţi, Ethan!
A ta prietenă pe viaţă, Krystal. "
