"Pentru tine,
Îmi e teamă. Ştii de ce?
Cu fiecare moment pe care îl trăiesc simt că mă apropii de momentul critic, în care ştiu că vei pleca, şi vei lăsa în urmă pe cineva secat de dorinţa de a te proteja, pe cineva care te ţine de mână atunci când te temi; şi nu vei ştii niciodată ce reprezinţi tu pentru acea persoană. Nu vei ştii niciodată câtă influenţă poţi avea asupra acestei persoane şi nu vei afla niciodată că acea persoană sunt eu. Nu te critic, nu te judec, ba din contră încerc să te susţin în tot ce faci, dar îmi e teamă. Anxietatea pune stăpânire pe mine şi mă stoarce de toată puterea de care beneficiez. Mă seacă şi îmi provoacă stări de nelinişte. Mă tulbură şi nu mă lasă să îmi trăiesc viaţa. Mă omoară şi îşi bate joc de mine în cel mai urât mod posibil. Îmi simt inima până în gât, iar vederea îmi e puţin înceţoşată; singurele imagini care îmi invadează mintea sunt cele care te includ şi pe tine.
Zâmbetul tău, puţin cam încrezător, îmi dă putere şi mă face să cred că într-o zi curajul va pune stăpânire asupra corpului meu şi îţi voi putea spune ceea ce simt pentru tine, dar mă tem. Mă tem de potenţialul tău răspuns. Îmi e teamă că îmi vei întoarce spatele; şi cu asta inima mea va fi zdrobită, călcată în picioare de cel pe care îl credeam totul. Nu vreau să îmi calci sufletul în picioare, şi după să pleci. Îmi e teamă, înţelegi? Mă tem de consecinţe, de faptul că te vei îndepărta de mine şi nu o să mai fie nimeni care să mă mângâie pe păr atunci când plâng, cineva care va rânde de hiper sensibilitatea mea.
Poate că uneori îmi dau seama că totul va fi o povară pentru mine, dacă nu îţi voi spune, dar îmi e prea teamă. Da, judecă-mă! Nu pot. Nu pot face asta, din cauza consecinţelor. Sunt conştientă de lipsa sentimentelor tale pentru mine, şi poate nu vreau ca tu să mă judeci, să mă calci în picioare, aşa cum fac toţi; dar tu nu eşti aşa, nu? Tu nu eşti precum ei, nu-i aşa? Sau poate asta vreau eu să cred. Poate că îmi fac speranţe deşarte şi cred în potenţiala alternativă, în care tu îţi ascuzi sentimentele pentru mine.
Mă mint că voi fi bine, dar ştiu că nu o să fiu. O să trec printr-o perioadă grea, din momentul în care tu vei pleca şi vei uita tot, absolut tot. Nu vreau să pleci; înţelegi asta?! Pentru că nu vreau să pierd acele mici zâmbete, pe care mi le oferi din compasiune, sau poate din milă; nu vreau să pierd acei ochi, care m-au adus în această situaţie; nu vreau să pierd acel zâmbet, care ascunde multe şi care nu inspiră nimănui încredere, poate doar mie şi nu vreau să cred că voi pierde acea voce groasă, care mă face să mă pierd într-o lume pe care nimeni nu o cunoaşte, o lume din care nu vreau să evadez niciodată; acea voce răguşită, care îmi provoacă furnicături pe întreg spatele şi care mă face să mă pierd şi să nu îmi găsesc niciodată cuvintele. Dar ştiu că într-o zi mă voi trezi şi îmi voi da seama că nu mai eşti aici. O să îmi fie greu, dar o să aştept. O să aştept acea zi, în care îţi vei da seama ce simt eu pentru tine; şi nu contează că voi aştepta până la nesfârşit.
Îmi e teamă că vei dispărea pentru totdeauna. Mi-a fost teama de asta încă din ziua când ai anunţat încrezător că pleci, că îţi iei lumea în cap şi te cari, cu tot cu ce ai, undeva unde îţi va fi bine şi nu îţi va păsa de cei pe care îi vei lăsa în urmă. Nici măcar pe ea, pe cea a cărei voce te face să zâmbeşti. Pe ea, pe cea pe care ai cunoscut-o într-o zi friguroasă de martie? Dar eu? Eu cui rămân? Te-ai gândit şi la mine măcar pentru o secundă. Ţi-ai pus problema asta, sau doar ce ai dat uitării tot?
Mă întreb cum o să fie viaţa mea după. Mă gândesc să îţi spun de pe acum 'adio'. Să îţi las scrisoarea pe veranda din faţa casei şi să fug, dar asta ar părea ciudat. Nu îţi spun acum 'adio', fiindcă nu a venit momentul, dar îţi voi spune: 'pe curând'.
Citeşte printre rânduri în caz că te-am băgat în ceaţă.
Eu."
