Epilog
Îmi aşez coatele pe birou şi rămân tăcută, în timp ce privesc foile împrăştiate ce se întind în faţa ochilor mei. Suspin şi îmi trec o mână prin păr, astfel încât să îmi îndepărtez cele câteva fire ce îmi acopereau faţa, în încercarea de a-mi păstra concentarea asupra hârtiilor ce îmi provoacă un uşor tremur. Trec cu mâna peste ele şi le răvăşesc uşor, pentru a găsi prima aşa-zisă scrisoare. Cuprind foaia cu ambele mâini şi zâmbesc la vederea ultimelor rânduri...
"Îmi faci inima să bubuie în piept şi mă laşi să mă topesc atunci când mă priveşti, chiar şi pentru câteva secunde. Zâmbetul tău stângaci, şi atât de inofensiv, dar suficient cât să îmi provoace furnicături pe întreg corpul."
Mintea îmi născoceşte imaginea primelor dăţi în care am scris cele câteva rânduri şi abia acum îmi pot da seama de intensitatea sentimentelor mele din trecut. Abia acum conştientizez tot ce am redactat pe cele câteva coli de hârtie; abia acum înţeleg sensul cuvintelor înşirate fără sens; abia acum îmi trec fiori pe şira spinării şi nu îmi pot da seama de ce. O uşoară nelinişte pune stăpânire pe mine şi mă găsesc trasând cu degetul mare pasajele scrise îngrijit pe foaia învechită, pe care o împăturesc şi o aşez cu grijă pe birou, astfel încât să nu deranjez nimic din ceea ce se împrăştie cu grijă în jurul meu.
Niciodată nu am fost capabilă să înţeleg de ce, încă, mai păstrez toate acestea, dar am înţeles asta când cutia pe care am promis că nu o voi mai deschide vreodată s-a răsturnat pe podea, în timp ce încercam să îmi împachetez cele câteva lucruri, pentru a pleca. Am îngheţat când am conştientizat ce conţinea de fapt acea cutie, ceva ce nu aş fi crezut vreodată că voi deschide. Am îngheţat iar inima mea s-a oprit pentru un moment din a mai bate, când am adunat cele câteva foi, aşezându-le pe birou. Am rămas nemişcată recitind pasaje şi frânturi din ceea ce reprezenta pentru mine o parte din mine.
"Zâmbetul tău, puţin cam încrezător, îmi dă putere şi mă face să cred că într-o zi curajul va pune stăpânire asupra corpului meu şi îţi voi putea spune ceea ce simt pentru tine, dar mă tem. Mă tem de potenţialul tău răspuns. Îmi e teamă că îmi vei întoarce spatele; şi cu asta inima mea va fi zdrobită, călcată în picioare de cel pe care îl credeam totul. Nu vreau să îmi calci sufletul în picioare, şi după să pleci. Îmi e teamă, înţelegi?"
Eram atât de pierdută în lumea mea, pentru a înţelege ce se întâmpla cu adevărat în jurul meu... Eram atât de orbită de tot ce însemna "băiatul cu ochi căprui şi zâmbet încrezător", pentru a fi atentă la tot ce era în jurul meu. Eram blocată de aşa-zisa imagine a lui, pentru a mă detaşa de lumea mea, în care mă pierdusem cu adevărat. Acum, când ştiu de fapt ce a existat, mă cutremur când îmi amintesc, dar mă bucur că întru-un moment cu totul neaşteptat am fost salvată de imaginea unui erou "real" ce a înţeles cu adevărat cine sunt eu şi m-a ajutat să îmi părăsesc lumea imaginară în care trăiam, supravieţuiam. Eram pierdudă în adevăratul sens al cuvântului şi abia acum pot înţelege asta, pot înţelege faptul că tot ce s-a întâmplat atunci a fost dăunător pentru mine şi mintea mea uşor şubredă.
Acun, cu inima bătând nebuneşte în piept, cele câteva hârtii şi le privesc atent, în timp ce le aşez cu grijă în cutie, pentru a le pune la locul lor, pe raftul de sus, astfel încât nimeni să nu le găsească şi să îmi descopere o parte din sufletul meu trist şi întunecat. O parte pe care nu aş fi dorit vreodată să o descopăr, o parte din mine, care ţipă să iasă la iveală, odată cu cele câteva foi, aranjate cu grijă în cutia de lângă birou. Mă las să alunec uşor pe scaunul de la birou şi privesc cu teamă în jur. Camera e aproape goală, lipsită de viaţă, cu exepţia desenelor de pe pereţi şi a poseterelor ce o împodobesc. Îmi pare ca o cameră străină, care nu îmi oferă siguranţa de care am nevoie, sau de care aveam nevoie, acum mult timp. Îmi pare totul ne la locul lui şi destul de sinistru, în contrast cu draperiile negre, ce întuneca de-a dreptul camera, şi posterul cu Jesse Rutherford, ce îmi zâmbeşte încrezător de pe uşă, în speranţa că mă va face să plec mai repede, pentru a nu-l mai deranja cât de curând. Zâmbesc la gândul meu nebunesc şi privesc în jos la cutia plină de lucruri, de care aveam de gând să scap, mai devreme, sau mai târziu.
