Pentru tine,
Nu am să stau să înşir zeci de pagini pline de nimic, cu scopul de a-ţi atrage atenţia, pentru că asta-i de prisos, acum. Nu are rost să folosesc cuvinte lipsite de sens pentru a te impresiona, fiindcă asta nu o să de înduplece vreodată. Nu am să folosesc fraze moralizatoare sau cuvinte pompoase, nici măcar atât. Poate că ar fi mai uşor să îţi desenez, dar aşa nu ai înţelege esenţialul, ci te-ai pierde printre detalii, aşa cum o faci mereu, aşa cum ai făcut-o atâta timp. Probabil m-aş pierde şi eu. Aş fi prea absorbită de pensula ce îmi stăpâneşte atât mintea, cât şi trupul. Aş trasa linii sumbre pe pânza goală şi le-aş crea un sens, aşa cum vreau să fac şi acum. Mă pierd, din nou, în amănunte, iar asta nu o să ducă la nimic. Pare-mi-se că o să mă las în voia sorţii, aşa cum o fac mereu și asta doar pentru a mă eschiva și a renunța la ceea ce am de spus. Dar pare atât de greu să scriu concret ceea ce vreau să exprim, atâta timp cât nu te am în față. Poate dacă ai fi aici, mi-ar fi mai uşor sau poate doar m-aş fâstâci şi nu aş fi în stare să leg două cuvinte, aşa cum fac mereu. Dar tu nu vei râde, nu? Ştiu că nu o vei face. Ceva în adâncul meu îmi spune că nu o vei face, ştiu asta. Mă vei privi îngăduitor şi vei avea imprimat pe chip cel mai fermecător zâmbet al tău, ca de fiecare dată. Îţi aminteşti cum mi-ai zâmbit pentru prima dată sau doar eu îmi aduc aminte de asta?!
Îmi era mult prea cald pentru o zi de septembrie. Mă plângeam pentru orice se întâmpla în jurul meu şi asta poate doar din cauza emoţiilor. Priveam în gol fără a înţelege, de fapt, ce se petrece şi poate că speram la ceva uimitor, extravagant, poate. Aveam aşteptări mult prea mari de la acea zi sau repet, eram doar emoţionată. Ţin minte şi acum acea zi călduroasă de septembrie, de acum mai bine de un an și jumătate. Nu înţelegeam, la acel moment, imoprtanţa acelei zile, până când nu te-ai ciocnit, accidental, de mine. Nu pot spune, nici acum, după atâta timp, ce m-a atras la tine, dar ştiu sigur că privirea mi-a fulgerat în direcţia ochilor tăi. Erau mari, pătrunzători şi totuşi intimidanţi. Mi-am îngăduit să mă uit, deşi păream pierdută, atrasă la fund de o forţă demonică purtătoare a unui suflet profund şi a unei perechi de ochi ademenitoare. Nu ştiu cât am stat aşa, privindu-te, dar şi acum, când te privesc îmi amintesc de acea zi în detaliu, ficare trăire pe care am simţit-o în acea zi şi totuşi zâmbesc atunci când mă gândesc. Probail, pentru tine, nu a fost decât o secvenţă insignifiantă a vieţii tale mult prea complicate, dar pentru mine a fost mai mult decât suficient cât să îmi dai lumea peste cap, într-un mod oarecum plăcut. Probail dacă ai fi aici, acum, te-ai încrunta şi ţi-ai cuprinde buza inferioară între dinţi, pentru a-ţi stăpâni zâmbetul şi mi-ai înşira o serie de povestiri fără sens, aşa cum o faci mereu, aşa cum obişnuiai să o faci. M-ai privi serios şi mi-ai spune că ai cunoscut pe cineva, poate chiar marea ta dragoste. Mi-ai spune că are ceva ce nu poţi rata, doar că nu a venit momentul.
Oare vei putea, într-o zi, să mă priveşti şi să te îndrăgosteşti de mine? Ai putea face asta sau vei face parte din povestirile mele legate de iubiri neîmpărtăşite?! Cu siguranţă nu voi ştii asta vreodată. Şi cu siguranţă nu azi.
În esenţă poate că nu o să înţelegi nimic. Doar citeşte printre rânduri!
