Era ea, poate singura
Care înțelegea, care vedea
Cum s-a schimbat lumea,
Unde încrederea disparea
Răul încet renăștea
Fară să îți dai seama.
Mereu cu zâmbetul pe buze
Știa, cum pe alții să-i amuze
Nu suporta să vadă chipuri triste
Facea deseori ceva ca ele să nu mai existe,
Deoarece îi aduceau aminte
De anumite experiențe trăite.
Ziua era plină de energie,
Suporta pe oricine, orice gălagie.
Dar nimeni nu știa ce secret ascundea ea.
Pe fața ei se citea doar fericirea
Pentru a o cunoaște, trebuia să sapi adânc,
Daca doreai să o descrii într-un cuvânt.
Când noaptea apărea
Suferința o cuprindea
Durerea o exprima
Pe foi albe ce le desena.
Un simplu înger cu aripi frânte,
Dorea în vise să se avânte.
Mulți o considerau ciudată,
Prin interior era devastată
De vorbele auzite, mima că nu-i pasă
Dorea din acestă viață să iasă.
Departe vroia să plece,
Din acestă lume cu sânge rece.
Uneori pe jumătate era fericită
Puțini prieteni o faceau să se simtă diferită,
Uitând ca a fost vreodată rănită.
Alteori, pe jumătate era tristă
Vocile rele din cap insistă,
Iar toată suferința în ea persistă.
Era doar ea, o fată timidă și aleasă
Se scufunda în întuneric și nu știa cum să iasă...
