ALTFEL

VIII

"She walks home late at night
As she says her goodbyes
She's close to sacrifice
She knows something ain't right"

Ascultand muzica lui Elias, gasesc melodia asta. Nu pot sa spun ca e genul meu preferat, dar dupa ce am auzit-o prima data, am lasat-o pe repeat. Cumva, parca ma identific cu ea.

Simt o atingere pe umar si tresar puternic. Avand castile pe urechi nu am auzit pe nimeni intrand in birou, am crezut ca sunt singura.

- Scuze ca te-am speriat. Am crezut ca m-ai auzit cand am intrat, se scuza cumva Elias. Iti place Armin ?

"Nu in mod special, dar melodia asta: da". Asa ar fi trebuit sa ii raspund, daca eram sincera. Dar nu am fost.

- Da, imi place. Si el, si Avicii, muzica trance-electro, in general.

- Fain! si mie la fel. Vad ca descoperim tot mai multe lucruri in comun: muzica, filme. Poate si carti?

Si de aici incepe un schimb de opinii prelungit legat de ce am mai citit in ultimul timp. Pareri despre carti si filme, in general. Continuam discutia pe terasa, in timp ce el fumeaza. Noroc ca am o memorie destul de buna, asa ca sunt in stare sa ii redau pareri destul de similare cu ale lui (amintindu-mi ce nota pe blogul lui).

Privindu-i figura mirata (de atatea "coincidente", probabil) rad in sinea mea. E destul de amuzant jocul asta.

- Exact asta voiam sa zic si eu! ii scapa exclamatia de pe buze.

- Da, sigur ! Vrei sa ma copiezi ? Sa stii ca nu trebuie sa fii tot timpul de-a acord cu mine ! il iau eu la misto, abia abtinandu-ma sa nu rad.

- Nu asa se pune problema. Chiar asta e parerea mea. Ai cumva puteri telepatice ? Citesti ganduri ? Pentru ca altfel, nu imi explic.

- Mai este o explicatie, fac eu pe misterioasa.

- Serios ? Care ?

- Cred ca suntem "suflete pereche", ii spun cu voce joasa.

- Tu vorbesti serios ? ma intreaba contrariat.

- Nu, normal ca nu! Doar fac misto de tine! izbucnesc in ras.

Ma hotarasc sa schimb un pic registrul. Sa trecem la lucruri mai serioase:

- Am observat ca tu nu prea spui nimic despre familia ta, despre copilarie. Eu deja ti-am povestit toata viata mea, dar tu esti cam secretos, incep eu.

Se incrunta usor, iar privirea i se intuneca. Se vede ca nu i-a picat bine intrebarea.

- Nu e mare lucru de povestit. Daca aveam o copilarie asa frumoasa ca a ta, parinti care sa imi fie apropiati asa cum au fost ai tai, probabil ca mi-ar fi placut sa imi reamintesc... Dar situatia mea a fost alta.

- Stii ca nici mie nu mi-a fost usor. Atunci cand au murit ai mei in accidentul acela de masina, am crezut ca nu mai pot avea o viata normala, chiar daca matusa Amalia facea tot ce ii statea in putinta.

- Da, dar vezi tu ai ramas cu amintiri foarte faine legate de parintii tai, stii ca te iubeau si ar fi facut orice pentru tine. Ai idee cum ar trebui sa fie o familie. Eu...

Tace brusc. Incerc sa il conving sa continue:

- Tu... ?

- Mie foarte greu sa vorbesc despre lucrurile astea. Nu am mai facut-o cu nimeni.

- Poti avea incredere in mine. Cred ca ti-ar face bine daca te-ai destainui.

Dupa cateva momente de gandire, incepe cumva nesigur, cu opriri dese:

- Parintii mei nu au avut o relatie ... normala. Nici intre ei si nici cu noi, cu mine si cu sora mea... Nici acum nu au...

A urmat o ora in care doar el a vorbit, iar eu am ascultat. Unele lucruri erau greu de digerat, chiar si pentru un om strain. Iar pentru cineva implicat direct, aproape imposibil. In unele momente, imi simteam ochii grei de lacrimi si un nod in gat, abia ma abtineam sa nu plang. El privea inainte, si povestea. La un moment dat, cred ca nici nu mai era constient de prezenta mea.

- ... Bataile erau ceva obisnuit, la ordinea zilei. Nu imi mai pasa. Dar ma durea sufletul cand vedeam vanataile surorii mele, Maria.

Odata, i-am spart capul tatalui meu cu o sticla. Aveam 16 ani si am fost de fata, cand cu o palma peste gura, a umplut-o de sange pe Maria. Am vazut rosu in fata ochiilor. Am pus mana pe sticla si i-am spart-o de cap. A ramas impietrit, fara nici o reactie. Apoi a inceput sa urle si sa incerce sa dea cu pumnii in mine. Dar era prea beat, s-a impiedicat si a picat pe jos. Infuriat, l-am lovit cu picioarele in cap si in burta. Sora mea, speriata, incerca sa ma opreasca. Ii era frica ca il omor. Doar groaza din ochii ei m-a oprit atunci. Nu asta era calea ... Trebuia sa fac ceva, sa scapam amandoi de aici, din iadul asta...

De atunci, nu a mai batut-o de fata cu mine, pentru ca stia ca nu as fi stat impasibil. Dar daca ne certam noi doi, o lovea cand nu eram acolo, doar pentru a se razbuna. Mai tarziu, dupa ce am plecat de acasa, am inteles ca era mai linistit. Sau cel putin asa imi povestea Maria...

Anul acesta, sora mea devine majora, asa ca va veni sa locuiasca cu mine. Nici nu stii cat de mult ma bucur. Si ea la fel. Chiar a fost in vizita acum cateva zile. In sfarsit, va scapa de cosmarul de acasa.

- Si mama ta ? Ea cum suporta ?

- Mama... Da... Un subiect dificil. Sentimentele mele fata de ea sunt amestecate. La inceput imi era mila de ea. Tata o lovea, o umilea si o certa zilnic. Cand am mai crescut, o invinovateam si pe ea pentru situatia noastra. De ce nu plecam, doar noi trei ? Puteam sa ne descurcam si fara el. Dar mamei ii era teama. Castiga foarte putini bani, parintii ei nu mai erau. Nu avea rude sau prieteni la care sa apeleze. Pe de alta parte, din motive religioase, de frica de ce va zice lumea sau alte motive stupide, divortul nu reprezenta o optiune pentru ea.
Cred ca in ultimul an, am vorbit cu ea la telefon doar de 2- 3 ori. Nu ne-am mai vazut in ultimii 3 ani. Cu tatal meu nu am mai tinut legatura deloc de cand am plecat de acasa, cam de 7 ani. Doar de sora mea sunt apropiat...
- Poate a venit timpul sa faci pace cu trecutul.
- Nu cred ca pot trece peste ce s-a intamplat.
- Da, te inteleg. Nici eu nu cred ca as putea. Dar poate, cu ajutorul cuiva specializat, ai reusi sa mai scapi de resentimente.
- Nu am mai spus nimanui, dar sa stii ca de o vreme, merg la un psiholog.
- Pentru treaba asta ?
Observ o ezitare, inainte de a-mi raspunde.
- Nu neaparat. Dar vom ajunge si aici... Ce sa zic ? Sunt plin de probleme. Cred ca sunt defect rau de tot, spune zambind amar.
- Cam esti ! Cu toate ca nu ai zice la prima vedere, incerc sa il tachinez eu.
- Aha! Deci te uiti doar la exterior, spune intrand si el in jocul meu.
- Recunosc. M-ai prins. Sunt doar o fiinta slaba si superficiala, imi recunosc eu falsa vina, cu privirea rusinata in pamant, dar cu zambetul pe buze.
Imi ridica barbia, si ma forteaza sa il privesc in ochi. Cu un ton pe care il vrea serios, continua :

- Nu e vina ta.
- Nu e ?
- Sigur ca nu. Eu sunt prea perfect, asta e cauza reala. Deci e natural ce s-a intamplat. Nu ai avut nicio sansa.

Ne pufneste rasul. Schimbul asta de replici ne-a destresat pe amandoi. Aveam nevoie de asta.

Ma imbratiseaza pe dupa umeri. Gestul vine atat de natural, incat abia constientizand ca suntem la lucru, ma desprind usor.

- Bine, Prea-Perfectule, hai sa mai si muncim ceva. Cred ca stam la povesti de vreo ora deja.
- Ai dreptate Domnisoara Superficiala obsedata doar de aspectul exterior.