Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Jumătăți de viață <

,,Despre cum unii trec nepăsători și despre cum alții se sacrifică, despre cum unii se străduiesc să uite, iar alții, luptă să-și amintească. Pentru cei ce sunt eroi din când în când. Pentru cei ce fac din fiecare zi una mai frumoasă. Pentru acele nopți petrecute-n celulă și pentru toate diminețile în care m-am trezit pe plajă. Despre și pentru oameni."

Un secret te roade pe interior, și te roade rău de tot. Te macină, te devorează, te nimicește și te seacă de orice minimă urmă de energie ori de umanitate chiar până la finalul poveștii - chiar până când stelele se aliniază-n linie dreaptă într-o noapte și spun stop. Un secret de care depinde viața ta îți poate aduce moartea, nu știu cum să vă spun. Și cel mai rău este că nimeni altcineva nu te poate salva înafară de tine însuți. Crezi că reziști? Crezi că ești suficient de puternic? Crezi că ești pregătit? Haide, copile, arată-mi tot ce poți și renunță la control, căci controlul înseamnă cenușie limitare. Iar eu, după ani de zile petrecuți în miezul unei iluzii, am învățat un lucru foarte important - realitatea este singura barieră impusă. Societatea-i defectă, oamenii-s defecți, sistemu-i blocat. Tu ești captiv, chiar și aici, chiar și acum, la capătul eternității și la malul mării. Aici, lângă valurile ce se izbesc de stânci și lângă minciunile ce și-au găsit reflexia-n adevăr, te simți liber, împăcat, și mai ales, iubit. Dar tu rămâi un om c-o aripă ruptă-n două, cu sufletul pururi împărțit între culmile cerului și umbrele subteranului. Rămâi un om al armelor de foc și al lacrimilor amare. Rămâi un om al secretelor și al regretelor, în ai căror ochi albaștri nu se citește decât frica și nu se oglindesc decât gratiile. Hai, nu minți, știi că-i așa. Dar nu-ți fie rușine și nu regreta. Eu nu o mai fac. E-n zadar, știi? Pentru că ești ceea ce ești iar acesta-i cel mai grozav lucru din lume. Eu sunt Curajul. Eu sunt Rezistența. Eu sunt Salvarea. Sunt cea ce nu va încheia lupta niciodată. Așa că alătură-te, dar nu uita să privești întotdeauna peste umăr. Nu uita să îți încarci arma de fiecare dată. Nu uita să încui bine ușile, iar noaptea să dormi c-un ochi deschis. Pericolul te pândește de peste tot, întotdeauna, dar tu deja te-ai obișnuit cu acest mod de (ne)viață.

Și cumva, îți este indiferent. Te arunci fără griji în albastrele valuri ale mării, chiar dacă habar nu ai să înoți. Și nu te temi, și nu eziți, și nu greșești - pentru că ești un supraviețuitor al Întunericului.

Chiar în momentul în care soarele răsări parcă din marea furioasă încă de la această oră, Jacques își fixă privirea concentrată într-a mea, la fel de nerușinată și sigură ca și a lui. Își încleștă maxilarul și se încruntă, apoi înaintă cu repeziciune spre mine, lăsând în spatele său urme în nisipul fin și încă rece. Pumnul lui era bine strâns când încercă să mă lovească în abdomen, însă i-am anticipat mișcarea și m-am ferit, atacându-l și eu la rândul meu, aproape nimerindu-l cu talpa în stomac, însă se feri cu aceeași siguranță, răspândind doar praf și fire de nisip în jurul nostru. Ne-am îndepărtat din nou unul de celălalt, și am început să ne pândim reciproc asemenea unor fiare dornice de răzbunare și însetate de sânge. Eram desculți și tensionați, transpirasem și ne stresam de orice. El voia să mă răpună, iar eu îmi doream cu orice preț să-l înving. Ne învârteam unul în jurul altuia cu pași înceți și bine calculați, fiecare așteptând momentul cel mai potrivit pentru a se dezlănțui - cu trupul, esența și spiritul. Căci nu era niciodată prea târziu să devii mai puternic, să savurezi stropul de nebunie, să schimbi o iubire, ori să pornești o revoluție.