Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Sânge pentru sânge <

       Aveam obrazul lipit de pieptul lui. Așa stătusem toată noaptea, nemișcată, înghețată de cât fusesem de aproape să nu-l mai văd niciodată, să nu-i mai simt niciodată respirația egală, să nu-i mai aud niciodată bătăile regulate ale inimii. Mereu suntem aproape de acel niciodată, și mereu suntem departe de acel pentru totdeauna. Le atribuisem un singur sens, bătut în cuie, ambelor expresii. Și amândouă mă răscoleau în mod absolut egal. Cea mai mare spaimă, cel mai frumos scenariu de viitor. Cu mișcări lente și silențioase, mi-am ridicat capul, sprijinindu-mi greutatea într-un cot.

        Era abia cinci dimineața, cerul încă nu se luminase, iar Jacques nu se trezise încă din somnul adânc. De foarte mult timp nu mai dormise Jacques adânc, el dormea doar iepurește. Pe chipul său nu mai existau umbre și riduri de încruntare. Părea liniștit. Împăcat. Cât am putut de discret, i-am atins obrazul palid cu vârfurile degetelor. Arcada îi era încă burdușită, iar o mică cicatrice îi rămăsese legată de sprânceana stângă. În colțul buzelor, avea încă o vânătaie întunecată. Am continuat să îl mângâi, de la frunte până la bărbie și invers, de câteva ori, abia atingându-l. Nu voiam să-l trezesc, avea nevoie de odihnă. O durere surdă îmi încolțise în capul pieptului. În ciuda rănilor urâte, Jacques era un bărbat tulburător de frumos.

      Răsuflând ușor, m-am ridicat în șezut. Din când în când, îl surprindeam luptându-se cu câte un coșmar ce îl cuprindea trup și minte, ce îl solicita complet, tresărind cu violență și mormăind cuvinte pe care nu le înțelegeam niciodată, ochii lui mișcându-se haotic în spatele ploapelor adormite. În momentele acelea, nu știam ce să fac, cum ar fi mai indicat să acționez. Se trezea cumplit de greu și de înspăimântat, având pe chip o expresie animalică, violentă, desfigurată. Își revenea imediat, însă, mulțumindu-mi că l-am trezit uneori și rugându-mă să n-o mai fac, alteori. Aceea era lupta lui, fie că nu era o luptă reală. Trebuia să o poarte singur, sau cel puțin, asta credea el cu toată vehemența de care era capabil. Oh, și era capabil.

       M-am asigurat că somnul îi este lin de data aceasta, și m-am ridicat lent din pat, parchetul simțindu-se cumplit de rece sub tălpile mele goale. Jacques refuzase să vorbească despre evenimentul prin care trecuse, despre răpire, despre tortură, despre salvare. Refuzase să ne ofere amănunte, ridicându-ne numai semne de întrebare uriașe. Îmi dădusem seama că nici el nu înțelesese de fapt cine erau oamenii care îl capturaseră și care aproape îl uciseseră sub nasul nostru. Ceea ce nu puteam sub nicio formă să înțeleg, însă, era motivul pentru care se încăpățâna să nu încercăm să aflăm, de ce nu îl interesa să știe cine erau, de ce l-au prins, de ce l-au cruțat, ce voiau și unde au dispărut. De ce îi lăsase să dispară, după tot ce i-au făcut? Tocmai Jacques, căruia niciodată nu îi scapă nimeni și nimic?

      Am lăsat ușa dormitorului deschisă în urma mea, coborând treptele înguste. Un act de violență, de sfidare, urmat de unul de milă, de umanitate? Libertatea în schimbul a ce? Ce putea fi mai prețios? Mi-am trecut degetele prin părul despletit, ajungând la parter, unde lumina difuză a răsăritului inunda încăperea în nuanța cojilor de portocală. Câteva pahare rămăseseră goale pe masă, scrumiera era plină de scrum, iar Dennis adormise pe canapea, în fața televizorului pe care nu îl deschidea nimeni, niciodată. Dormea caraghios, cu gura căscată și un braț atârnându-i până la marginea covorului negru. Probabil băuse, dar aceasta nu era niciodată o noutate. Cred că așa se ținea el departe de coșmaruri.

      Am așezat o ceașcă sub aparatul de cafea, un miros plăcut de boabe de cafea abia râșnite plutind în aerul ușor răcoros. Mi-am aprins o țigară cu filtru caramel, trăgând lacomă un prim fum pe ziua aceea. Am închis ochii, suflându-l apoi lent înainte. Faith adormise pe fotoliu, stând chircită ca un covrig. Pe buze mi se așternu un oarecare zâmbet. Pe spătarul canapelei, Arthur, pasărea mare și întunecată, își mișcă ușor capul mic într-o parte, privindu-mă cu o figură caraghioasă de aducător de rele ce era.