Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Pact cu îngerul (partea a doua) <

• Capitol scris alături de Tasmmyn •

Konrad Alighieri se ținuse de cuvânt. Începând cu acea noapte albă, într-adevăr, talerele balanței se înclinaseră la unison într-o singură direcție comună - pe urmele lui Jacques Detruire. Desigur, însă, acesta era doar o figură de stil. În realitate, cei care îl răpiseră se îngrijiseră extrem de atent să nu lase absolut nicio urmă. Și nu lăsaseră. Toate busolele se spărseseră în același punct mort și toate clepsidrele rămăseseră fără fire de nisip, doar instrumente incolore ale disperării. Codul Negru se răspândise pe întreaga arie a rețelelor antiteroriste de ordin mondial, și de parcă acest fapt nu ar fi însemnat în sine o enormitate, Konrad mobilizase și rețeaua teroristă în căutările ce nu încetaseră nicio clipă.

De oricare parte a jocului ai fi jucat, ceva anume tot de mâna să îi dai de urmă celui ce nu se lăsase niciodată prins. Unii îl căutau din dragoste, dar aceștia erau foarte puțini. Majoritatea îl căutau din respect, din recunoștință, și de teama că în lipsa lui, nu suntem altceva decât niște insecte mici prinse într-o mare pânză de păianjen. Apoi, mai erau două categorii. Prima, era de asemenea ceva mai restrânsă - cei ce îl căutau din obligație, cei care o făceau doar pentru a se supune regulilor pe care le urma toată lumea. A doua, era ceva mai largă - cei care îl căutau din pură și efectivă curiozitate, din șoc. Cei care voiau să știe cine a putut să facă asta, cum a putut să facă asta. Iar aceia erau, evident, teroriștii, cei ușor invidioși că nu reușiseră ei însiși performanța.

În orice caz, oricare ar fi fost motivul ascuns sau expus al căutărilor fiecăruia, un lucru era absolut comun pentru toți. Șocul că nu era de găsit. Toate pistele se înfundau mai devreme sau mai târziu, toate locațiile deveneau zone albe. Lumea întreagă era răscolită, dar lumea întreagă era limita. Iar Jacques părea să se afle dincolo de această limită imposibil de trecut.

~~~

Femeia cu părul în culoarea lemnului de abanos stătea la marginea patului cu așternutul perfect întins, având mâinile împreunate la spate. O postură elegantă și demnă. Îl privea pe bărbatul grav rănit cu ochii ațintiți asupra tâmplei sale sparte, bandajul alb tot înroșindu-se odată la câteva minute după ce îi era schimbat. O durea să îl vadă în stadiul acela, mai mult mort decât viu. Rana deschisă din abdomen îi fusese operată, iar cioburile îi fuseseră minuțios scoase din piele.

Îi observă ochii mișcându-se ușor în spatele ploapelor palide. Se întreba ce vede. Cu blândețe, și-a dus mâna la fruntea lui, evitând cu grijă zonele afectate. Febra îl făcea să ardă de parcă trupul său ar fi fost scos dintr-un cuptor. Era foarte slăbit, o marionetă din cârpe, cu firele tăiate, nimic mai mult decât un corp inert și vlăguit pe care îl simțea, în acel moment, ca pe o cușcă.

Femeia oftă încet, retrăgându-și mâna. În gând, se ruga ca destinul să îl cruțe și să îi ofere o nouă șansă la viață. De asemenea, se ruga să o poată ierta.

Jacques, însă, nu era nici pe departe conștient. Își auzi pulsul răsunându-i cu ecou în timpane. Umbre diabolice i se agățaseră de gene, monștrii îl mușcau de vârfurile degetelor, demoni îi răneau interiorul cărnii, vrând să iasă afară asemenea unor albine supraviețuitoare dintr-un stup distrus. Focul îi mocnea în jur, se aștepta să simtă miros de praf de pușcă. O lamă însângerată a căzut pe trotuar. Lumina din vârful Turnului Eiffel îi intră în ochi. O voce îl striga de după perete. Niște tocuri răsunau pe podea. Un glonț alunecă de pe țeavă. Un trup căzu într-o apă plină de alge. Un ac argintiu intră într-o venă verzuie. Un fluture își deschide aripile. Un foc aprinse o țigară. Apoi, două mașini îi izbiră trupul, zdrobindu-i măruntaiele, transformându-l într-un sac de oase ce n-aveau să se asemenea de acum decât cu un joc de puzzle.