Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Noaptea celor Două Minute <

• Capitol scris în colaborare cu Tasmmyn •

Citisem la un moment dat o carte în care exista conceptul celor Două Minute de Ură. Așa se numea. În acele Două Minute de Ură, evident, oamenii se opreau din orice făceau în acel moment și își îndreptau toată ura de care erau capabili către ceva sau cineva anume, cu toată puterea și violența, la unison. Se concentrau atât de mult pe dorința de a nimici și a se răzbuna, încât sentimentul devenea rapid unul copleșitor și greu de controlat. Începeau rapid să transpire și să își deregleze ritmul firesc al respirației. Imaginează-ți că timp de două minute pe zi, îți reduci absolut toate simțurile la Ură. Nu-mi amintesc exact ce se întâmpla în carte după chestia asta, dar cred că îți poți da seama că ieșeai destul de șifonat în urma acestui concept straniu.

Dintr-un oarecare motiv, când am ajuns pe nisip și am început să înaintez spre casă, am simțit nevoia să mă descalț și să simt nisipul rece sub tălpi și între degete. Și exact asta am făcut, deci. Aveam pantofii în mână și pe Morgana lângă umărul meu când m-am gândit că aș putea să încerc altceva. În locul celor Două Minute de Ură, aș putea încerca, de pildă, Două Minute de Liniște. În fiecare zi. Două minute în care îmi reduc simțurile la zero. M-am oprit pe malul mării, un mic val atingându-mi vârfurile degetelor. Am închis ochii și nu am scos niciun sunet. Morgana se opri lângă mine, fără să îmi adreseze nicio întrebare. I-am auzit doar respirația. Valurile se loveau încet de țărm. Era destul de răcoare. Aveam pielea de găină. Nu mă mai durea mâna. Era liniște. Am deschis ochii. Morgana părea ușor pierdută, privind în zarea întunecată. Și-a întors brusc privirea spre mine, luna reflectându-se în ochii ei.

- Stai, se încruntă apoi. E și Jacques aici? tonul îi deveni ușor panicat.

- Nu știu dacă e aici în momentul ăsta, am spus. Corbul sigur e acasă, însă. Morgana zâmbi.

- Drăguț animal de companie, spuse înainte de a privi în jos, spre nisip. Mi-ar plăcea să existe cât mai puțină interacțiune între mine și Jacques.

Într-o oarecare măsură, cred că eram curioasă. Eram curioasă să aflu cum îl văd cei din exterior pe Jacques. Eram curioasă cum mă văd cei din exterior și pe mine. Adică, da, pentru Agenție, eram cei știuți deja prea bine. Eram curioasă, cine și cum eram noi înafara zidurilor, însă? Ai fi trecut pe lângă noi pe stradă fără să ne observi? Ți-am fi atras atenția prin ceva? Prin ce? Am ridicat din umeri.

- Nu îl placi chiar deloc, nu-i așa?

- Nu mă înțelege greșit, se grăbi ea. Doar că eu nu aș putea să stau lângă un așa om. Simt, uneori, că privește prea mult din interiorul meu. Iar unele lucruri trebuie știute doar de mine. Fiecare are câte un secret.

Am înaintat încet pe plaja pustie, întunecată.

- Urăsc secretele, spun.

- Nu cred că putem trăi fără să avem ceva de ascuns, lovi ușor cârja de nisipul umed. M-am oprit.

- Nu cred că mai pot trăi având atât de multe de ascuns, i-am întors replica, luând o scoică de pe jos.

Morgana începe să râdă dintr-o dată.

- Risse, spuse, în râs.

- Risse? am repetat, neînțelegând la ce se referă.

- Mă mai cheamă și Risse. Nimeni altcineva nu știe asta despre mine. E numele meu..., făcu o mică pauză, privind spre largul mării. E numele meu uman. Știi tu, când nu sunt Morgana, iluzia înșelătoare care duce spre pieire.