Asasini cu ochi albaștri - 2. Spionaj și alte amintiri

> Teoriile abandonului <

A te legăna pe scaunul ăla incomod, cu genunchii strânși la piept și a-i evita privirea ce acuză și întreabă. Simplu. A te preface că ai uitat, că n-a fost, c-a trecut imediat. Un plasture pe care-l dezlipești foarte repede, iar durerea usturătoare se face resimțită abia după câteva secunde. Nu-i nimic pe moment, nu simți nicio usturime. Pentru că ești foarte puternic, nu-i așa? Cel mai puternic. Dar nu și când trebuie să-i ceri iertare celui pe care-l iubești. Jacques s-a uitat fix în ochii mei și a spus:

- Sarah, ai devenit o cu totul altă persoană în noaptea asta.

Și a spus-o de parcă ar fi fost un fel de verdict definitiv și final sau cam așa ceva. De parcă el chiar ar crede că am devenit altcineva și că îi va fi imposibil să mă mai recunoască de acum înainte. Erau baliverne. Avea să mă ierte și să mă înțeleagă. Avea să mă iubească în continuare și să mă accepte exact așa cum devenisem, plină de traume, temeri și cicatrici. Avea să mă salveze de mine însămi, îmi era ultimă speranță. Am răspuns doar atât:

- Noaptea totul pare mai înspăimântător decât este în realitate. Drumul pare mai lung, mai greu... de ce nu vorbim dimineață?

- Sarah! Au murit oameni din echipele noastre. Îți dai seama?

Am tăcut. Nu mi-am ferit privirea.

- Îmi dau seama, am zis.

- Am impresia că nu ești conștientă. Am impresia că privești prin mine și că ai nevoie de ajutor. Am impresia că...

- Ce? C-am înnebunit? m-am răstit, provocându-l să continue. S-a încruntat.

- Da, îmi răspunse. De fapt, exact asta cred. Și mai cred că totul e din vina mea.

A spus-o în șoaptă, de parcă s-ar teme să se facă auzit, de parcă l-ar durea să rostească bine cuvintele. Era obosit, dragul de el. Voia să înțeleagă. Voia să schimbe niște lucruri ce nu puteau fi schimbate niciodată, așa a fost dintotdeauna. Am oftat. Nu mai aveam nimic să ne spunem.

- Mă duc acasă, am anunțat cu jumătate de gură.

- A fost vina mea încă de la început, continuă el, de parcă nici nu m-ar fi auzit. Încă de când ai fost recrutată. Aș fi putut face totul diferit, aș putut să opresc tot haosul din jurul tău, dar n-am știut cum. Ar fi trebuit să am mai multă grijă. Ar fi trebuit să te împiedic să treci pragul ăsta. Ar fi trebuit să te las să pleci atunci când ai avut ocazia. Acum e prea târziu. Îmi pare atât de rău.

M-am apropiat încet de el, emoționată de faptul că într-un fel, Jacques Detruire îmi implora iertare - felul lui ciudat și încă puțin egoist, dar cumva, regreta tot ce se întâmplase de-a lungul timpului. Sau poate că asta era aceea ce voiam eu să aud. Mi-am întins mâna spre chipul lui, dornică să-l mângâi și să-l alin. Dar avea dreptate - era prea târziu pentru noi. Mi-am atins vârfurile degetelor de chipul lui, zâmbind slab. Nu mai fusesem de ceva timp atât de aproape. Și totuși, eram încă despărțiți de limite impuse și de bariere sângeroase. Eram încă departe unul de celălalt. Cel puțin, eu eram departe.

- Ar fi o prostie să te învinovățești pentru niște lucruri care nu au depins de tine și care nu pot fi schimbate. Te-ai distruge, dragul meu, am spus, plimbându-mi ușor degetele pe chipul lui. Mă prinse încet de încheietură și își lipi buzele de interiorul palmei mele.

- Am impresia că eu am distrus deja totul, mărturisi cu părere de rău.

- Am distrus împreună, reparăm împreună. Nu știu ce am făcut în noaptea asta, dar nu se va mai repeta niciodată, am promis cu o slabă vehemență în glas. Niciodată. A fost atât de ciudat...