,,Nu este dificil să găsești un prieten pentru care să mori, este dificil să găsești unul pentru care merită să mori."
- Homer
Volumul doi al seriei ,,Asasini cu ochi albaștri". Primul volum ,,Sp...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Se spune că noaptea, totul pare mai înspăimântător și mai periculos. Noaptea, nu ai idee ce se ascunde printre umbrele fugitive și printre siluetele întunecate. Noaptea, erai mai ușor de tras pe sfoară. Realizasem de la un timp că eu ieșeam din casă numai noaptea, când străzile erau goale și nu exista posibilitatea ca vreun omuleț antipatic să îmi stea în cale sau să mă calce pe picior, mimând un ,,mă scuzați!" absolut ridicol. Desigur, îmi creșteam considerabil șansele de a mă trezi cu vreun pistol proptit în ceafă sau cu vreo lamă înfiptă în stomac. Însă aceste riscuri nu erau nici pe departe atât de enervante precum era acel ,,ă, mă scuzați".
Uram aglomerațiile și uram să trec de la un chip la altul, să îmi imaginez pentru fiecare trecător ce impresie și-ar fi putut face despre mine în acele trei secunde nefericite în care privirile ni se intersectaseră. Oamenii începuseră să mă epuizeze și să mă calce pe nervi, în general, fără vreun motiv anume. Credeau ei întotdeauna că le știu pe toate. Habar nu aveau pe ce planetă se aflau. Tot ce aveau ei erau presupuneri, impresii și bârfe. Eu, în schimb, urăsc să îmi dau cu presupusul. Asta însemna, evident, lipsa certitudinii. Iar lipsa certitudinii era periculoasă. Impresiile mi le țin pentru mine. Iar bârfele sunt dezgustătoare.
Mi-am dus țigara la buze și am tras un fum lung. Îmi scosesem brațul din gips în urmă cu aproape o săptămână și totuși, încă mi-l simțeam amorțit. Stăteam la bar, având în față un mic pahar din sticlă verzuie de vodka pe care mi-l comandasem doar pentru aparențe. Vodka e absolut odioasă, în caz că aveați dubii. Și cu aparențele tot cam la fel stă treaba. Mi-am așezat mai bine casca în ureche, acoperind-o apoi cu părul.
Am aruncat o privire spre ceasul din jurul încheieturii, apoi în jurul meu. Era miezul nopții și în bar oamenii aveau preocupări care mai de care mai diverse. O tipă tunsă în stil pixie dansa pe una dintre mese, iar masa părea că urmează să se dărâme cu ea. În ciuda acestui amănunt, genera fluierături. E atât de senzual să îți spargi capul într-o cârciumă. Un bărbat cu părul lung băuse atât de mult încât ori intrase în comă alcoolică, ori pur și simplu murise pe scaun, cu toate paharele alea goale în față. Bănuiam că va întâmpina dificultăți în a-și achita nota. O femeie plinuță plângea la o masă retrasă, încercând să își ascundă ochiul vânăt. Avea lângă ea o scrumieră plină. Oamenii nopții aveau, în general, povești tare triste.
Mai trag un fum. Misiunile pe teren erau întotdeauna încărcate de energii ciudate. Jacques îmi spusese în cască să rămân pe poziție, căci Ulyse Carter avea să își facă în curând apariția. Evident, abia așteptam. În noaptea asta, Agenția regla conturile. Totuși, nu pe deplin, lucru care mă obseda într-o mai mică sau mai mare măsură. Într-o mare măsură, pentru că nu puteam opri întreaga rețea de trafic uman ce avea în loc în lume. Aveau să existe întotdeauna oameni bolnavi cu intenții bolnave și cu resursele necesare pentru a le pune în aplicare. Puteam opri un transport, în vreme ce se încheiau alte o sută. Puteam lupta împotriva a o sută de oameni, în vreme ce alți o mie își fac de cap cu viețile cele mai fragile. Vorbeam despre acei oameni mai puțin norocoși. Și într-o mică măsură... ei bine, cred că asta nu exista. Cred că lucrul ăsta mă obseda de fapt destul de tare. A.S.I-ul însă, decisese că obsesiile sunt dăunătoare.
