Despre mine
Eu sunt Ioana, am 14 ani, locuiesc cu mătușa mea de când eram mică, din câte îmi amintesc, aveam 9 ani. Îmi place să desenez, chiar dacă nu-mi iese, să citesc, da chiar foarte mult, mă pierd în spațiu și în timp când fac asta. Mai mereu ascult muzică, dansez, și da, de ceva timp fac parte dintr-o echipă de voley.
Vă spuneam anterior de mătuș-mea, se numește Odry. Ea este o roșcată isteață, înțelegătoare, o luptătoare de la care pot învăța multe. Cu toate astea e nostalgică, când își aduce aminte de soțul ei. A decedat cu patru ani mai târziu după ce m-au adoptat. Din cauza stresului pe care îl avea, a pierdut și copilul, care mai avea 4 luni până să vadă lumina zilei. Pentru ea am devenit ca o fiică, nu știu e bine sau rău asta, dar oarecum sunt o consolare după tot ce s-a întâmplat. Cu ea mă simt protejată, iubită și am tot ce-mi trebuie. Am multă încredere în ea, dar după ce am ajuns să fiu interesată de psihologie, observam lucruri pe care nici nu le văzusem la ea până atunci. În convorbirile noastre e mai retrasă, îi este frică de ceva, ceva care după părerea ei îmi poate provoca durere.
De multe ori, când o rugam să-mi povestească despre părinții mei ajungea la un moment de unde începeau lacrimile, și-mi zicea că nu o să-i mai văd niciodată. Probabil, eu nu vroiam să cred că ei nu mai sunt, dar uneori acele lacrimi îmi păreau false.
În două zile se apropie aniversarea mea, de asta cred că, mătușica Odry e mult prea îngândurată sau poate are ceva să-mi zică.
