Orfelinatul
Până la Ploiești au mai rămas două ore. Mergeam în liniște, aveam nevoie de ea. Pentru a-mi aranja gândurile, și tot mă frământă un lucru: ce caut dracului în drum spre Ploiești? În scrisoare e scris negru pe alb: „ nu vom fi niște părinți foarte buni"; asta e echivalent cu: „ nu ne iubim fiica și nici nu am născut-o cu dragoste".
Am deschis al doilea plic:
„ Dragă, Odry,
Nici nu știu cum să-ți spun. Îmi aduc aminte de Ioana, rar, foarte rar. Uneori plâng, foarte mult, dar cu siguranță nu e din cauza ei. Cum este ea? I-ai spus deja? Descriemi-o. Mai bine trimite-mi poze cu ea. Doamne! Cred că aiuresc! Nu vreau să o văd! I-am făcut rău, mă simt vinovată! Stai! Ce?! Vinovată? Nu, nu am regretat niciodată nimic în viața asta. Și sigur, fata asta se simte mai bine cu tine, decât s-ar fi simțit cu noi. Toate cele bune!
Alexa"
Deci, nu se simte vinovată că m-a abandonat? Și, nici nu înțelege ce vrea? De ce nu mi-a arătat, Odry, aceste scrisori mai înainte. Poate că acum nu mă aflam aici. Bine, să văd ce e în ultima scrisoare.
„ Dragă, Odry,
Îi simt foarte mult lipsa fetiței mele, vreau să o văd, dar nu pot. Dumitru e împotrivă. Zice că îmi merge foarte bine în afaceri, iar apariția Ioanei, din nou în viața noastră, ar distruge totul. Sunt deacord cu el. Știu, sună ridicol, dar simt că îmi iubesc fata, însă nu pot să-mi las cariera. Despre ea nu-mi povestești nimic, s-a întâmplat ceva? De ce, oare mă îngrijorez pentru voi? Sigur, vă descurcați de minune fără noi.
Mâine ne mutăm, așa că nu o să-ți mai scriu. Adio!
Alexa"
Dumitru, aparent tatăl meu, nu-i permite mamei să ne vedem. Oare, de ce? Nu consider că e tocmai din cauza afacerilor. Dar, există situații între situații.
Am ajuns și la orfelinat. Sunt mulți copii în curte, care par că sunt fericiți, dar fiecare are povestea lui. Intrăm în orfelinat, infermiera de aici, ne arată unde e cabinetul directorului. Pe ușa acestuia era scris: „Directoare Maria Odobescu". Am intrat:
- Bună ziua, doamnă Maria.
- Bună ziua! Luați loc și vă rog să vă prezentați.
- Mulțumesc! Eu sunt Odry, mătușa Ioanei, în timp ce pune mâna pe umărul meu. Mircea, Andreea și Teodor, prieteni de familie.
- Cu ce vă pot ajuta? - amabilă, întreabă doamna Maria.
- Vreau să-mi cunosc părinții, zic eu hotărâtă.
- Domnișoară Ioana, ați fost la noi în orfelinat?
- Da, mi-o ia Odry pe dinainte, acum 6 ani am adoptat-o.
- Știți că e o informație strict interzisă. - puțin cam rece mi-a zis asta.
Paremi-se se uita cam lung la Teo și la Deea.
- Vă rog frumos, doamnă! Trebuie să-i cunosc.
- Bine, domnișoară! Ziceți-mi cum se numesc părinții dumneavoastră.
A durat ceva timp, dar am primit exact ce aveam nevoie. Adresele de la serviciile părinților. Mama e designer vestimentar, iar tata, șef la o firmă de construcții.
- Mulțumesc! - îi strâng mâna.
- Domnișoară Ioana, asta rămâine între noi. Teodor, putem vorbi între patru ochi?
- Sigur, doamnă! - ne-a făcut semn că e totul bine și cu rugăminte în ochi ne-a rugat să ieșim.
Oare despre ce vrea să vorbească ea cu Teo? De ce oare atât de oficial? Despre asta avea să aflu mai târziu.
