Spitalul
Mă trezisem, prin ochii păienjeniți am văzut un tavan alb, am auzit mii de voci, nu le puteam desluși. În vena de la mâna stângă simțeam un rece ce-mi înneacă sângele. Eram sub picurătoare. Eram în spital. În dreapta mea era Deea, care mă ținea de mână, iar Mircea și Teo erau îngrijorați în spatele ei. Ce se întâmplase? Unde e Odry? Ah da! O văd după ușă, vorbea cu medicul. În hol, în partea dreaptă, observ un panou: Neurologie. Ce?! Mă ridic brusc din pat. S-au speriat toți. Prietenii mei, chiar și cei de pe hol nu asimilau ce se întâmplase. Odry a intrat și ea în salon cu medicul.
- Ieși afară! Nu vreau să te văd! Te urăsc! - mi-am adus aminte de tot ce se întâmplase. Am început să plâng. Deea m-a luat de mână, știa ce pot să fac în momentul ăla. Mircea a luat-o de lângă mine, în următoarea clipă am simțit o atingere caldă, era Teo. Și-a pus capul pe perna mea, m-a sărutat ușor pe frunte, după aia m-am îmbrățișat strâns. Asistenta medicală mi-a pus calmant, mă durea, însă această durere era diminuată prin afecțiunea și tandrețea celui de lângă mine.
Odry plângea după ușă. Așa îi trebuie! Las-o să sufere! Nici prietenii mei nu aveau ochi să o vadă. Deea acum stă la Mircea, după ce s-a întâmplat, e dezamăgită de ai săi.
Printre lacrimi, gânduri și durere aud vocea medicului:
- Sunteți prea mulți, trebuie să rămână doar unul dintre voi.
M-a îmbrățișat Mircea, iar în timp ce Deea se uita la mine, avea și ea lacrimi, băieții vorbeau între ei:
- Mircea, mi-am lăsat telefonul acasă. Te rog să o suni pe mami, să-i spui că sunt bine și că stau cu o prietenă în spital. Alte detalii nu-i dai!
- Bine, vezi, ai grijă de soarele meu!
Mircea mereu în spunea așa, pentru că sunt blondă și veselă.
- Ai tăi, nu trebuie să știe ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Ne-am înțeles! - s-au îmbrățișat amical. Deea a plecat și eu am rămas cu Teo. Știa tot. Mă simțeam jenată în clipa aia, dar tot eram cu lacrimi în ochi. S-a întins lângă mine și m-a îmbrățișat.
- Micuța mea, o să te faci bine! O să vezi!
Nu am zis nimic, doar l-am aprobat. Adormisem. M-am trezit de la un coșmar. Teo nu era lângă mine. În clipa următoare îl văd intrând pe ușă cu un ceai verde, l-am cunoscut după miros, probabil avea și lămâie. Și în cealaltă un pahar de macchiato. Mi-a întins ceaiul, am întors capul în sens de refuz, nu aveam poftă de nimic.
Îl lasă pe noptieră și iese. Unde s-au dus? De ce m-am lăsat iar? În 5 minute era înapoi. Mi-a luat o brânzăică glazurată, preferata mea, cea de căpșuni. El nu știe că asta îmi place cel mai mult, în caz că nu i-a spus Mircea. De la asta nu am putut refuza. Am mâncat-o cu multă plăcere. Chiar știu că schițasem și un zâmbet, foarte micuț și foarte adorabil:
- Ioana, trebuie să zâmbești mai des! Da, te înțeleg ce simți, dar o să clarificăm problema după. Trăiește clipa!
