Evadarea
În seara următoare se întâmplase exact cum am pus la cale, cu mici excepții.
- Unde vă duceți? - întreabă Lia, soră medicală și una din prietenele cele mai bune ale mătușii.
- Ioana vrea să vorbească cu Odry, îi zice Mircea.
- Păi, stați că o sun eu.
- Nu, mulțumesc, mai bine ne ridicăm la ea în secție.
- Sigur nu e nevoie să o sun? - mă întreabă cu suspecții.
- Nu! Vreau să-i facă o surpriză.
- Bine, dar vă rog să fiți atenți.
- Mersi, Lia! - i-am schițat un zâmbet fals.
Am ieșit din Neurologie și în loc să ridic un etaj mai sus, am coborât spre ieșirea din spital. Dar și aici au apărut niște probleme cu Stu, paznicul:
- Ioana? Mircea? Ce vreți să faceți?
- Stu, Ioana, are nevoie de oxigen, ne-au permis să ieșim.
- Ok, dar nu vă întoarceți târziu, trebuie să dau tura mai devreme azi.
- Bine! Mersi, Stu!
Pe teritoriul spitalului ne așteptau Deea și Teo lângă un Land Rover negru.
- Ce așa greu? - m-a întrebat Teo îmbrățișându-mă.
- Au apărut mici obstacole care le-am depășit cu brio. - zise Mircea după ce o sărută pe Deea.
În clipa următoare urcăm în mașină. Băieții în față, iar noi în spate. Deea îmi dă hainele ca să mă schimb de halatul de la spital. Am trecut pe la un market, am luat ceva de mâncare și două corturi. La ieșirea din oraș, am oprit, băieții au instalat corturile, iar eu cu Deea am scos ceva să mâncăm. Peste ceva timp s-au apropiat băieții.
După ce am luat cina, Mircea a luat-o pe Deea și au intrat în cort. Eu cu Teo am rămas pe pătură să privim stelele. E o noapte liniștită, se mai aud greierii și mai bâzâie câte un țânțar pe lângă noi.
- Ioana, ce urmează acum?
- Mai întâi, ne punem să dormim, că mâine ești la volan. Mâine ne ducem la Ploiești.
- Ce?! De ce tocmai la Ploiești?
- La orfelinatul din Ploiești o să găsesc informația necesară despre părinții mei.
- Bine! Hai să dormim.
A doua zi m-am trezit de la un apel telefonic. Am ieșit afară să răspund:
- Alo! Bună, Aila!
....
- Ei și ce? Acum și-a adus aminte de mine? Las-o dracului! - strig eu la Aila, și în acest timp îl văd pe Teo, l-am trezit.
....
- Aila, lasă prostiile! Tu vrei că eu să mă întorc! Nu o voi face în scurt timp!
I-am închis telefonul. Teo mă îmbrățișează și încearcă să afle ce s-a întâmplat. De ce sunt în starea asta?
- M-a sunat Aila! Odry a avut un infarct clinic. Acum a devenit ea pacientă. Așa îi trebuie! Nu trebuia să mă mintă!
- Hai, mă, Ioana! De ce ești așa? - mă întreabă Teo.
- Dar cum trebuie să fiu? Minciuna trebuie să fie răsplătită!
Nu a mai încercat nimeni să mă contrazică. Am urcat în automobil și am pornit spre Ploiești. De data asta am urcat eu în față. Deea și Mircea se sărutau pe bancheta din spate, iar Teo era atent la volan. Din când în când de uita la mine.
De ce vrea să mă ajute? De ce e mereu lângă mine? Astea erau încă două întrebări care mă frământă la momentul de față, asta pe lângă cele legate de părinții mei. Mă mai gândeam uneori și la Odry.. Poate că greșesc procedând așa, dar după ce aflu tot, sigur o să vorbesc cu ea. Îmi i-au telefonul:
- Alo! Aila? Îmi pare rău ce se întâmplase mai devreme!
Prietenii mei se uitau uimiți la mine.
.....
- Aila, cum se simte Odry?
....
Simțeam cum mă privesc, și după ce am închis, nu mi-a pus nimeni nici o întrbare. Am mers în tăcere.
