Îmblânzirea tigrului

Nopți de Rai

Kara devenise o obișnuită a casei iar Luca ajunsese să o prețuiască mai mult decât și-ar fi dorit.
Inițial nu dorea să dea curs acestei idile. El nu mai avea timp pentru așa ceva... dar ea... ea îl făcuse să spere din nou. Nu știa ce se va întâmpla dar voia să se bucure de viață cât mai mult și ea era bucuria lui.
Trecuseră două luni. Două luni în care se îndrăgosteau unul de celălalt din ce în ce mai mult.
Kara îi intrase în suflet și în sânge.
Ca femeie, era un vis! Plăcerea ei cea mai mare era plăcerea lui. Iubea să îl ducă pe culmi oricând și oriunde.
Nu îl lăsa niciodată să se plictisească. Îi povestise câteva fantezii de ale ei, una din ele incluzând cușca tigrului  și o pereche de cătușe.
Din câte înțelesese, deși nu era virgină, nu avusese prea mult noroc în dragoste și nu prea avea... experiență.
Își propusese să îi îndeplinească toate fanteziile și să transforme o fetişcană neexperimentată într-o femeie fatală.
În seara în care o iubise în cușcă, îi demonstrase că ea nu avea nevoie de meditații. Avea un talent înnăscut. Imaginea ei, goală și cu mâinile încătușate de gratiile cuștii, îl starnise ca niciodată. A iubit-o în toate felurile posibile, cunoscute și necunoscute.
Ajunsese să îi iubească și naivitatea și cel mai important, ajunsese să creadă în ea și în nebuniile ei de neexplicat.
Îi povestise despre momentul în care începuse să aibă visele premonitorii, despre cât de mult credea ea în puterea gândului și în puterea oamenilor. Teoria ei avea la bază o interpretare a unor cuvinte din Biblie, conform cărora fiecare suflet ia naștere prin Duh Sfânt.

-Omul, a zis ea entuziasmată, este o creatură minunată și complexă. El crede ceea ce i se implementează, încă din fragedă pruncie, de societate. El crede că este limitat la ceea ce vede. Dacă toți oamenii sunt așa, așa va fi și el. Nu are cum altfel. Dar nu e așa.  Dacă noi ne naștem din Duh Sfânt înseamnă că undeva avem o scânteie divină. De ce crezi că unii oameni sunt mai deosebiți decât alții. De ce există oameni care pot vindeca prin bioenergie sau care se pot vindeca singuri?
-Astea sunt aberații. Omul este limitat prin felul în care este construit.
-Nu e așa Luca. Poți găsi mulți oameni care s-au vindecat singuri. Sunt foarte mulți doctori care tratează prin bioenergie. Dacă era așa cum spui tu, ei nu aveau cum să reușească aceste lucruri. Totul ține de felul în care gândești. Dacă gândești că ești limitat, vei limitat și la un moment dat, când te vei îmbolnăvi, ca orice om, vei fi doar la mâna medicilor. Tu nu vei putea face nimic pentru tine. Dar în timp voi avea grijă să îți schimb felul acesta pragmatic de a gândi. Viața nu e construită doar din ceea ce vezi, doar din lucruri palpabile. Viața are părți văzute și nevăzute. 
-Dă-mi exemplu de o parte nevăzută.
-Dragostea! Dragostea nu se vede, ea se simte! i-a zis ea sărutând-ul dulce.

Îi mângâia părul și se gândea la ce spusese. În mod normal, tot ce spusese ea i s-ar fi părut aberații fără sens. Chestii în care oamenii nebuni credeau, oameni fără pic de rațiune. Dar ea vorbea cu atâta convingere și atâta entuziasm, că ceva din el dorea să o creadă.
Spera din toată inima ca ea să aibă dreptate. Niciodată nu îi plăcuseră limitele. Fusese întotdeauna puternic, iar ideile ei arătau că putea fi puternic și în circumstanțe deloc prielnice.

La sfârșitul celor șaizeci de zile acordate de el, Kara avea să îi explice legătură ei cu Sandokan.

-Ți-ai expirat timpul Cara mia! S-au împlinit cele două luni pe care mi le-ai cerut. Te ascult!
-Știu că mă asculți dragule. Acum da, ai urechi de auzit. O să îți spun ultima poveste, i-a răspuns ea zâmbind dulce.

O fată și un tigru

- După cum bănuiești acea fată sunt eu.
Când eram micuță, cumva în mintea mea de copil s-a înfiripat un vis, ce apoi s-a așezat comod într-un colț al sufletului meu.
Îmi doream cu disperare, ca atunci când voi crește să am un tigru, mare și frumos, pe nume Sandokan. Un tigru care mă va iubi și mă va asculta în toate.
Dar știam că nu aș putea niciodată să mi-l iau singură. Abia reușisem să îl conving pe tata să îmi ia un câine. Atunci a apărut în scenă viitorul soț . El avea să fie suficient de puternic și să aibă mulți bani, pentru a-mi putea îndeplini dorința.
Deși eram mică, știam ca nimeni nu are tigri, ca animale de companie. Nu înțelegeam exact conceptul de ilegal dar știam că nu aș avea voie... şi atunci viitorul soț a devenit și mafiot.
Când te-am cunoscut, deși erai personajul negativ în poveste, am fost atrasă de tine ca de un magnet și nu mă refer la atracția aceea pur animalică, era mai mult dar eu încă nu aflasem.
Apoi, când l-am văzut pe Sandokan, am știut că Universul mă ascultase. Tu erai ceea ce eu îmi doream de atâta amar de vreme.
Nu eram sigură că Sandokan va răspunde chemării mele, dar inima mea îndrăgostită de el de ani de zile, trebuia să știe... aşa că am făcut singurul lucru pe care îl puteam face: mi-am riscat viața pentru ceea ce credeam și am câștigat.  Sandokan al tău este de fapt Sandokan al meu!
Acum poate vei înțelege de ce te-am tratat cu atâta familiaritate tot timpul. Eu deja te cunoșteam de ani de zile, doar că îți cunoșteam și chipul.
Au trecut cele două luni pe care mi le-ai acordat și așa cum ți-am spus și atunci, știu că îți voi câștiga inima și nu vei mai dori să plec.

-Tu vorbești serios? Sau ai inventat totul?
-Normal că vorbesc serios. Deja ai ajuns să mă cunoști bine! Și știi și tu ca nu mint, doar că scepticismul tău înnăscut caută o explicație logică.
-Tu vrei sa cred că noi doi suntem... cumva sortiți să fim împreună? Doar pentru că visai la un mafiot când erai mică? Pentru un tigru?
-Da! a răspuns ea privindu-l în ochi. Nu are cum altfel! Tu ești stăpânul lui Sandokan... stăpânul meu...

Luca o privea de parcă ar fi privit un film în alta limbă. O plăcea mult... dar nu avea cum...
Era aproape sigur că se îndrăgostise de ea, dar nu putea accepta așa ceva, nu putea accepta că ea a apărut în viața lui pentru că altcineva decisese asta.
O dorea, se bucura de fiecare clipă cu ea, dar chestia asta nu putea continua. El știa bine că nu își permitea să aibă o femeie în viața lui. Idila asta ținuse deja prea mult, tocmai pentru că ea reușise cumva să se bage pe sub pielea lui. Trebuia să pună punct urgent, chiar dacă numai gândul că nu va mai avea nimic cu ea, îl durea și îi răscolea toată ființa.

-Chestia asta nu mai poate continua. Îmi pare rău. Ți-am spus de la început că ai doar două luni.
-Nu! Nu face asta! Te rog!
-Ba da. Nu știu dacă sentimentele tale pentru mine sunt reale sau s-au născut doar din cauza lui Sandokan, dar nu contează. Eu ziua de obicei pe la maxim unsprezece ies din casă și nu mă întorc înainte de ora șapte - opt.  Poți veni în acest interval să îl vezi pe Sandokan.
-Luca...
-Te rog! Am fost clar de la bun început.  Nu îmi plac femeile care insistă. E destul de târziu. Cred că ar trebui să pleci.
-Luca... te rog, i-a zis ea plângând, nu face asta. Știu că ții la mine. Nu mă îndepărta. Te rog!

Când a văzut-o plângând din cauza lui, i-a rupt sufletul. Voia să o ia în brațe și să o iubească din nou, o noapte întreagă, dar știa că mai rău i-ar fi făcut.  Boală lungă moarte sigură, își spusese și brusc furia punea stăpânire pe el. Privirea i se schimbase. Era rea și lipsita de regret ca mai devreme. Era o privire rece și plină de frustrări.

-Pleacă, a țipat el atât de tare încât ea a tresărit, pleacă și lasă-mă în pace. Nu mai plânge în fața mea. Nu înțelegi ca nu se poate? Pleacă! a zis el luându-o de braț și ducând-o la ușă.
Nu mai veni când sunt eu acasă... că altfel nu mai vii deloc! Ai auzit?!
-Da, a răspuns ea șocată de atitudinea lui și de țipetele lui , printre suspine. Am auzit...

Plecase...si el era din nou singur.