Îmblânzirea tigrului

Prima întâlnire

     Ana avea o mie de întrebări pentru sora ei. Îi mulțumea lui Dumnezeu că  au scăpat dar rămăsese profund neliniștită după ce auzise cum și-au luat la revedere cei doi.
-Kara? Cum ai reușit să îl faci să renunțe la noi? Cum de ne-a dat drumul și de ce a spus ca te așteaptă mâine?
-Sunt dată dracului, nu ai auzit? Și a spus că mă așteaptă mâine pentru că mă așteaptă. Vom lua cina împreună. Nu știu ce părere ai despre el sau cât de bine îl cunoști - și sincer nici nu vreau să știu dacă îl cunoști BINE - dar poți să te obișnuiești cu gândul că Luca va fi cumnatul tău.
-Ai înnebunit? Tu vrei să ajungi la produs? Habar nu ai cine e!! Nu știu cum ai reușit să îl faci să mă lase în pace dar stai departe de el. Este cel mai periculos și imprevizibil om pe care îl cunosc.
-Tocmai ai descris un tigru. Periculos și imprevizibil.
-Păi chiar e. Este al naibii de frumos. Te atrage spre el doar ca să te poată ataca mai ușor.  Nimeni nu are scăpare când e vorba de el. Potolește-te și stai departe.
-Haide! Mă cunoști doar. Știi bine că deja mi s-a pus pata pe el.
-Asta e din cauză că are tigrul ăla, așa-i?  E din cauza nebuniei tale cu tigrii.
-Exact! Și nu numai! E din cauză că e superb, puternic și că sărută al dracului de bine!
-Poftim?? Te-ai sărutat cu el? Kara!!! E un mafiot! A omorât oameni!! Și dacă printr-o minune nu te-ar fi plăcut mai mult decât era cazul, azi te-ar fi omorât și pe tine? Doar ca să mă facă pe mine să semnez! Tu realizezi ce fel de om e?
-Da! Un om care acționează după legea junglei, legea pe care toată viața ai admirat-o și după care în mare măsură te-ai ghidat. Nu fii lupul moralist doar pentru că tu nu ai omorât pe nimeni. Cate cariere nu ai distrus și câți oameni nu ai dat afară? Doar ca să ajungi tu unde ai ajuns azi?!
-Ești nebună! Nu se compară. Eu am ajuns aici prin muncă și sute de zile in care poate nu am avut timp nici să mănânc. Cum poți să mă compari cu un criminal? Te spun lu' mama dacă nu te potolești! Ai auzit?
-Hai că ești de vis! Pe bune? Spune-mă!  Dar să îi spui și că am ajuns acolo din cauza ta...şi că ți-am salvat fundul.  Eu o să îi spun că fac un sacrificiu pentru tine! Că altfel nu te lăsa în pace!
-Măi fată! Tu ai luat-o razna? E mafiot! Poate să te dea la tigru!
-Off! Sunt obosită. Lasă-mă în pace. Du-te acasă și ai grija de tine. Dacă te mai deranjează javra aia bătrână de Bodru sau oricine altcineva să îmi spui. Ne auzim mâine.  Pa!

     Kara avusese o noapte albă, în așteptarea cinei de a doua zi. Gândurile nu îi dădeau pace.
Ce avea să îi spună? Cu ce avea să se îmbrace? Oare se vor săruta din nou?
     Deși mintea ei era în alertă, deoarece conștientiza pericolul, inima ei se entuziasmase deja. Sărutul lui o răscolise prea mult. Felul în care îi răspunsese și atingerea lui atât de bărbătească, o făceau să tremure de fiecare dată când își amintea momentul.

     Alesese să se îmbrace cu o ținută care era la limita decenței. Dorea să îl provoace, dar fără să pară evident.
Încercase un outfit drăguț de vară, compus dintr-o rochie lunga, din voal alb, pictat manual în nuanțe de lila și galben pai. Rochia avea un decolteu cuminte,  dar pe sânii ei ei plini, suficient de provocator și era spartă,  pe ambele picioare. În picioare avea o pereche de sandale aurii, în stil grecesc, lungi până aproape de genunchi. La ora șapte și zece îi bătea la ușă.

-Bună seara domnișoară, va rog intrați. Domnul Luca va așteaptă pe terasa din spate, de lângă cușcă.

     Kara se gândea dacă alesese intenționat locul acela pentru a cina cu ea. Deși entuziasmul ei anulase toate comentariile surorii sale, brusc frica și panica puneau stăpânire pe ea cu fiecare secundă.  Dacă avea de gând să îi facă rău?  Dacă o aștepta cu pistolul pe masă și avea să o omoare sub privire unui Sandokan neputincios, închis în cușcă?
      Gânduri nebune Kara, își spuse în sinea ei. Nu are cum! Știi și tu ca trebuie să fie altceva! Îi zâmbi drăguț doamnei care i-a deschis ușa și își înclină capul în semn de mulțumire, în timp ce trecu pe lângă ea.

     El era așezat la o măsuță rotundă și cochetă, în grădina din apropierea cuștii. Era îmbrăcat într-o cămașă albă, lejera și descheiată la doi nasturi. În partea de jos, vedea o pereche de pantaloni trei sferturi, albi și o pereche de pantofi negri, din piele întoarsă. Era superb și se uita la ceas nervos.

-Bună, zise Kara afișând un zâmbet calm.
-Bună, ai întârziat, a zis el, ridicându-se după scaun, pentru a îi trage scaunul. Parcă spusesem șapte?
-Ai spus șapte. Și sunt aici!

     S-au analizat reciproc, pentru câteva minute, înainte de a începe orice discuție. 
     El îi observase crăpăturile din rochie, ce îi lăsau la vedere picioarele apetisante și decolteul mulat, care îi provoca mâncărimi în palme.
     Ea, la rândul ei, îi observa părul negru abanos, dat pe spate, privirea aia păcătoasă și rămășițele, vizibile prin deschizătura cămășii, ale  unui tatuaj ce o intriga la fel de mult ca orice era legat de el.

-Deci, a zis el gânditor,  spune-mi cum ai reușit să îl controlezi pe Sandokan?
-Nu pot să îți spun așa pur și simplu. Știi povestea 1001 de nopți?  Cu șah Shahryar și Şeherezada?
-Tu nu ai 1001 de nopți!
-Nu, eu am 60...
-De zile! a zis el apăsat.
-Vai dar ce morocănos ești! Tu crezi în suflete pereche? În suflete menite să se întâlnească?
-Nu, a răspuns el serios. Astea sunt tâmpenii. Noi trăim ce avem de trăit aici. Nu exista altceva. În clipa în care murim... se termină totul. Destinul e făcut de noi! Nu există suflete menite să se întâlnească!
-Vezi de ce voi avea nevoie de timp? Am multe de explicat!
     Kara observa cât de încruntat era. Felul lui de a privi lucrurile nu îi ușura deloc situația. El nu credea în supranatural și explicația ei ținea doar de acest aspect.
-Păi fă bine și explică-mi înainte să îmi pierd răbdarea.
- Înainte îți voi spune niște povești, poate așa vei înțelege mai bine, că sunt multe lucruri neștiute și nevăzute.
                 Îngerul familiei
   
    Eram în anul IV de facultate. Bunica mea era bătrână și din ce în ce mai neputincioasă. Era bolnavă cu inima de ani de zile. Afecțiunea inimii îi cauzase probleme cu plămânii.
     Într-o zi, după multe zile în care nici nu putuse să se ridice din pat, starea ei se înrăutățise. A trebuit internată, de urgență, în spital.
     În seara în care s-a prăpădit, eu nu am putut dormi deloc. Simțeam că se va întâmpla inevitabilul. Și așa a fost.
     Citeam o carte, încercând să îmi alung gândurile negre și premonițiile nefaste, când la un moment dat, am simțit o prezență caldă și iubitoare în camera mea. Am privit ceasul și am știut că în acel moment se prăpădise.
     A doua zi, de dimineață, am fost sunați de la spital. Ne anunțaseră că bunica mea murise, fix la ora aceea pe care eu deja o știam.
     La șase săptămâni după moartea ei, eu aveam de dat un examen foarte greu. Mă trezisem mai devreme cu gândul să mai repet. Eram foarte speriată pentru că era un examen oral și aveam 100 de subiecte de învățat... şi atunci am auzit-o clar și răspicat: "du-te liniștită,  îl vei lua"! Am crezut că mintea îmi juca feste, fiind proaspăt trezită din somn. Îmi era greu să cred...
     Aveam să mă conving înainte de examen că ce se întâmplase fusese real. Mă pregăteam să intru în sală... când am auzit o șoaptă și două numere. Erau numerele subiectelor pe care eu aveam să le extrag.
     Cred că nu mai este nevoie să spun că am luat examenul cu brio. Am recitit cele doua subiecte înainte de examen și am fost printre cei 17 studenți, din cei 200 ai anului IV, care au luat examenul.

    Există multe lucruri pe care nu le știm, trebuie doar să credem și să deschidem ochii!

-Și tu... vrei să ce? Să cred în spirite? Că nu înțeleg povestea ta...
Nu înțeleg ce legătură are cu Sandokan...
-Vreau să crezi că e mai mult din lumea asta. Vreau să fii sigur că există lucruri greu de explicat sau poate fără explicație. Vreau să crezi în puterea unui suflet!

     Luca o privea neîncrezător. Ar fi vrut să îi împărtășească viziunea. Cu siguranță l-ar fi ajutat să suporte multe lucruri mai bine... dar credința ei populară era doar o aberație.
     Deși nu înțelegea cum reușise fata asta să îl vrăjească pe Sandokan, acum, după tot ce îi povestise, credea că e puțin nebună. Nu există nimic supranatural. Există doar știință... sau cel puțin așa credea...