Îmblânzirea tigrului

Jocul sorții

Kara rămăsese înlemnită privindu-l. Când a auzit numele de Sandokan îi înghețase sângele în vene. Judecând după mărimea cuștii în care fusese închisă nu putea să fie vorba de un animal de mărimi normale. El îi zâmbea răutăcios și sigur pe el. Era triumfător. Îi închisese gura și totuși felul în care îl privea nu era ce astepta el. Era curioasă,  uimită dar nu speriată. Brusc îl privea de parcă ei doi aveau un secret neștiut de nimeni, nici măcar de el. Chestia asta l-a făcut să pună mâna pe pistolul cu tranchilizante. Nu o voia rănită. Voia doar să o sperie.
Kara și-a luat privirea de la el. Măsura cușca și căuta animalul care nu era în raza ei vizuală. Era șansa ei! Trebuia să știe chiar dacă risca să moară în chinuri. Și-a făcut curaj și l-a strigat.
-Sandokan!
Luca privea scena uimit. Se astepta să se roage de el să o scoată de acolo. Nu să strige la Sandokan.
Tigrul își făcu repede apariția și Luca își ridică deja pistolul țintind fiecare pas al lui. Începuse deja să mârâie.
-Nu, nu, puiul meu! Nu mă mârâi spuse Kara emoționată. Sunt eu! Privește-mă, simte-mă...recunoaște-mă!
Îi întinse mâna și aștepta decizia lui. Fie o ataca..fie o accepta. Încă mârâia periculos...aşa că șansele ei scădeau dramatic.
Își amintea spusele călugărului de la Templul tigrilor " Curând, tigrul predestinat ție se va întrupa și sufletele voastre se vor uni, așa cum este scris".
Dar tigrul din fața ei nu părea deloc fericit de prezența ei. Avansa periculos spre ea. 
Îi plângea sufletul și nu pentru ca avea să moară într-un mod îngrozitor de dureros, ci pentru că era dezamăgită. Visul ei de o viață fusese doar un vis. Sandokan exista dar nu era al ei. Numele ei nu era scris în sufletul lui așa cum își dorise ea o viață. Era doar o străină...o gustare între mese. Îi curgeau lacrimile și îl privea cu drag, cu frică, cu dor...
Îi întinsese mâna și îl aștepta. Privea hipnotizată în ochii lui de chihlimbar, ce erau poarta către visul ei.
Luca armase pistolul și se pregătea să tragă când Sandokan a încetat brusc să mai mârâie.
I-a mirosit mâna de la o distanță aproape sigură și apoi s-a așezat în fața ei. O privea curios și îi asculta vocea.
Kara începuse să plângă și să râdă. Îi vorbea ca o nebună.
- Puiul meu frumos. M-ai recunoscut! Eu sunt,  iubireamea! Vino la mine! Iubește - mă cum știi tu! Hai Sandokan! Hai la mama!
Se priveau intens și curios. Ochii aurii ai lui Sandokan se pierduseră în ochii ei verzi, care îi transmiteau mesaje de dor. Dincolo de timp și spațiu, sufletele lor s-au recunoscut.
Sandokan s-a ridicat în picioare și a sărit pe ea. Se alinta și se freca cu capul de gâtul ei, fericit că își găsise stăpâna, dar nu a apucat sa facă decât o mișcare.  Luca deja apăsase trăgaciul și Sandokan adormise pe loc, în timp ce o mângâia pe Kara.
Luca a intrat grăbit în cușcă, supărat și  convins ca jugulara ei era în dinții lui Sandokan. Se blestema în gând pentru nesăbuița lui.  A scos-o de sub tigru doar ca să îl ia la bătaie!
-Te omor!  Ce i-ai făcut?  Zi-mi că nu l-ai omorât!  De ce ? De ce? Ce ai avut cu el? îl întreba ea plângând în timp ce dădea cu pumnii în pieptul lui lat, privind disperată la animalul adormit.
-Credeam că a sărit la atac. Am vrut sa te salvez pe tine. De aia am tras!
-L-ai omorât pe el pentru mine? De ce???
-Nu l-am omorât. L-am tranchilizat. Ce ai de reacționezi așa?  Dacă te ataca?
-Dar nu m-a atacat!  Nu ai văzut? ! Tu m-ai aruncat în cușca lui ,acum dacă mă ataca ce? Dacă mai faci asta o singura dată îți jur că te tranchilizez eu pe tine...să vezi și tu cum e!
-Nu înțeleg de ce te porți așa? ! Ar trebui să îmi fii recunoscătoare că nu l-am lăsat să te mănânce de vie!
-Ai văzut și tu că nu mă ataca.
-De ce crezi că am văzut ? El si-a atacat și dresorul. L-a omorât pe loc. Singurul pe care îl suportă lângă el sunt eu....şi până și mie îmi e frică de el. Totdeauna intru cu pistolul la mine.
Luca o apucase braț și o scosese afară din cușcă. Se îndepărtase de ea, fiindu-i teamă că îi va frânge el gâtul, la cât de mult îl enerva. În loc să îi sărute mâinile și picioarele pentru că a vrut să o salveze, ea urla ca din gură de șarpe. 
Kara mergea grăbit în urma lui și încerca să îi explice ca Sandokan nu i-ar face niciodată așa ceva.
-Pentru că ești prost, de aia! Nu te-ar ataca niciodată...decât poate dacă mi-ai face rău, în fața lui. Altfel, poti să stai liniștit ca nu te-ar ataca, nici dacă l-ai bate. Te iubește!
- Și tu de unde știi? E prima dată când îl vezi. Poate i-a fost mila de tine sau poate voia doar să se joace cu tine. Toată lumea știe ca pisicile, fie ele mici sau mari, se joacă cu mâncarea lor.
-Nu e cazul aici. Pot să îți demonstrez, dacă te țin curelele, când se trezește.  Intri cu mine în cușcă și vedem.
-Ai înnebunit?  Tu vrei să îmi pun viața în mâinile tale, după tot ce s-a întâmplat?
-Înainte te-aş fi omorât fără să clipesc. Asta aveam de gând să fac acum. Așteptam doar să pui mâna pe mine. Știi tu...să nu mă simt vinovată. Dar acum nu ti-aş face rău, din cauza lui, a zis ea arătând spre cușcă . Sunt sigură  că te voi convinge să găsești altă soluție problemei tale și să îmi lași sora în pace. Noi doi ne vom întâlni des. Ne vom înțelege bine!
-De ce să ne întâlnim des?
-Pentru că acum că l-am găsit pe Sandokan, nu renunț la el! Voi veni în fiecare zi să îl văd. 
- Și dacă refuz?
-Ești stăpânul lui Sandokan. Dacă până acum 10 minute voiam să îți fac rău, acum aş lua gâtul oricui ți-ar vrea răul. Nu refuza.
Tigrul începuse să se trezească și Luca devenea din ce în ce mai iritat. Nu înțelegea cum naiba nu fusese atacată. Vorbea de parcă era tigrul ei și nu al lui. Era prea calmă și brusc ea era stăpână pe situație.
Kara, în schimb,  se minuna cu fiecare minut care trecea. Stăpânul lui Sandokan era un barbat tânăr și extraordinar de frumos. Nu știa dacă atracția nebună pe care o simțea față de el se datora faptului că el deținea ceea ce ea își dorise toată viața. Un lucru era cert: era frumos și încăpățânat. Va avea mult de muncit pentru a obține rezultatele dorite de ea.
-Spune-mi de ce nu te-a atacat? Vorbești de parcă este tigrul tău. Când am tras în el te-ai năpustit asupra mea ca o nebună. De ce?
- Nu pot să îți explic. Nu te mai uita așa încruntat la mine. E păcat de ochii tăi verzi, i-a zis ea zâmbind sincer și cald. Nu ai înțelege pisule!
Luca deja își pierduse răbdarea.  Vorbea cu el de parcă era un prost.  A apucat - o de ambele brațe și a zguduit-o puternic.
-Spune-mi cine ești sau te omor pe loc! a tunat el furios.
În clipa aceea s-au întâmplat două lucruri.
Sandokan se ridicase în două picioare sprijinit de ușa cuștii și Kara se pierduse în privirea lui.
Ușa cuștii nu fusese închisă, în toată nebunia momentului și Sandokan alerga furios spre ei. Luca căuta pistolul cu tranchilizante care era pus pe o măsuță din grădină, din apropierea cuștii.  Nu avea timp să ajungă la el, așa că  a tras-o repede pe Kara în spatele lui și încerca să calmeze verbal animalul... dar era inutil. Tigrul îl privea furios și înainta periculos mârâind cu fiecare pas.
-Face așa că te-a văzut când  țipai la mine și când  m-ai bruscat, i-a spus  Kara.
-Îți dai prea multă importanță. E un tigru. Prin definiție e un animal periculos și imprevizibil.
-Sarută-mă!
-Poftim?! Avem probleme mult mai presante, nu știu dacă observi? Sandokan, gata tată! Potolește-te!
Dar Sandokan înainta încet și sigur spre ei. Kara a făcut un pas în fața lui Luca și a zis sigur.
-Puiul meu nu e nimic. Nu îmi face rău. Noi ne iubim. Ne jucam mai devreme cum mă jucam și cu tine. Uite...
S-a întors către Luca și l-a sărutat.  Trebuia să fie un sărut simplu, doar pentru a-l calma pe Sandokan, dar când l-a simțit lângă ea, când i-a atins buzele, l-a sărutat ca și când urma să moară.  L-a sărutat cu trupul și cu sufletul și el a răspuns. Inițial era cu un ochi la tigru, care se oprise pentru ai privi și cu unul la ea. Se lipise de el și se agățase ca o iederă. O simțea cu fiecare parte a trupului. Abandonase tigrul și se pierduse în pasiunea ei. A strâns-o mai tare în brațe și a răspuns focului cu foc. Nu mai știa cine era ea. Era femeia care a îmblânzit tigrul.