Stele Căzătoare

Începutul

Quote: "Get out from your house, from your cave, from your car, from the place you feel safe, from the place that you are. Get out and go running, go funning, go wild, get out from your head and get growing, dear child!"

Salut! Eu sunt Mark Johnson și am 16 ani. Locuiesc în Cleveland împreună cu mama, tata, și surioara mea, Melody.
Este 17 iulie, ajung în casă după ce am ieșit în oraș cu prietenii mei. Înăuntru este foarte liniște, deși este destul de devreme, iar ai mei stau pe canapea, mama ținând-o pe Mel in brațe. Din privirea tatei am înțeles că mă așteptaseră pe mine și că aveau ceva important de spus.
- Ce e? întreb eu nedumerit și totodată curios. Prin cap îmi trec un milion de lucruri care s-ar putea întâmpla. "Nu trebuie să fie ceva de bine, sunt prea serioși".
- Le spun eu? întreabă mama, care primește un semn de aprobare din partea tatei. Bine! Melody, Mark, ne mutăm... în... New York.
Urmează 2 minute de liniște în care ai mei își plimbau ochii de la mine la soră-mea și înapoi. În cele din urmă, Mel sparge tăcerea:
- Wow, New York, vrei să spui cel mai mare oraș din toată America? Nu pot sa cred... E... E, și se blochează, ai mei așteptând continuarea ca și cum i s-ar fi oferit un penalty echpei favorite și vor să vadă dacă o să înscrie gol, E... genial, continuă acel mic ghemotoc de păr cârlionțat pe care îl numesc soră.
Mama și tata răsuflă ușurați, semn că golul fusese înscris. Ei bine, echipa Cleveland încă mai poate recupera, dar doar cu ajutorul meu. Este timpul să intru pe teren:
- De ce vă bucurați atât de mult? Melody are doar 9 ani. Ce știe ea? Ia aminte, așa procedează oamenii mari, spun eu aruncând o privire ostentativă ghemotocului. Să nu credeți că o să stau așa fără reacție. Aveți de dat niște expicații, și spunând asta, părinții mei se crispează.
- Ce este? întrebă tata cu expresia sa de pokerface, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
- De ce? Cum de ne mutăm? Care e motivul?
- Tatăl vostru a primit o promovare la compania de finanțe pentru care lucrează, doar că va trebui să lucreze la centrul lor din New York.
- Și? Să lucreze! Nu înțeleg ce treabă are promovarea cu mutatul!
- Vor fi mai mulți bani, și știi câtă nevoie avem de ei, mai ales acum!
- Din nou: care-i legătura?
- Legătura e că suntem o familie și într-o familie ne susținem unii pe alții! raspunde mama, de această dată țipând la mine.
- Foarte bine! Tată, te susțin! Felicitări! Mult succes la New York! răspund eu, foarte nervos.
- Ce vrei să spui? întreabă mama ca și cum nu ar fi înțeles unde bat.
- Spun că tata poate să plece la New York și noi putem rămâne aici, acasă. Și o să ne trimită bani.
- Crezi că o să îmi las familia să se destrame, să se despartă?! Nici gând!
- Ție îți e ușor să vorbești! Nu ai prea mulți prieteni și nici măcar slujbă! riscasem, puteam să îi spun orice mamei în afară de faptul că nu lucrează, o scoate din sărite. Pentru moment, mi s-a părut o idee bună, să o fac să realizeze cât de greu mi-ar fi mie să plec, dar mi-am dat seama că greșisem și că o dădusem în bară... rău de tot.
- Du-te imediat în camera ta! Acum! Ești pedepsit până când zic eu!
Am rămas în picioare, de altfel, poziția mea de pe tot parcursul discuției, sau mai bine zis, de pe parcursul cerții. Sunt stupefiat. Nici măcar nu am reușit să spun tot ce voiam...
- Acum am zis! țipă mama încă o dată.
- Ai auzit-o pe mama ta. Du-te! spune tata mai calm, ce-i drept el fusese doar un spectator la cearta mea și a mamei, nici măcar nu intervenise.
Văzând că tot nu mă mișc, Mel mă ia de mână și mă conduce până la camera mea, apoi îmi zice:
- Dacă așa procedează oamenii mari, nu vreau să fiu unul din ei. Halal strategie! Poate că nici mie nu îmi convine, dar am făcut-o pentru mama și tata. Tu nu ai vazut cât de stresați erau? Sau poate nu ți-ai dat seama pentru că erai ocupat, nu știu, poate gândindu-te la... TINE! În loc să te cerți cu mama mai bine ai încerca să o înțelegi, are și ea nevoie de susținere! apoi a plecat.
Acesta este cel mai înțelept lucru pe care sora mea îl spusese pâna atunci. E mai deșteaptă decât credeam! Fusese mai matură decât mine. Brusc, am impresia că am stricat tot. Chiar o facusem. Merit să fiu pedepsit. Intru în cameră și mă arunc în pat. Din ochi încep să îmi curgă lacrimi. Am 16 ani. Nu pot plange! Sunt bărbat! Dar chiar îmi pare rău pentru ce am făcut. Rămân astfel toata seara, gândindu-mă, până când aud o bătaie la ușa mea.
- Pot să intru? se aude vocea mamei.
- Da!
- Uite, Mark, îmi pare rău!
- Nu! Mie îmi pare rău! Nu ar fi trebuit să reacționez așa... Mă ierți?
- Sigur! Cum aș putea să nu o fac, pentru băiețelul meu? Știu că trebuie să îți fie greu, dar un oraș atât de mare precum New York îți oferă o mulțime de oportunități și...
- Mamă, o întrerup eu, nu e nevoie să mă convingi. Sunt de acord cu voi.
Apoi ea rămase puțin surprinsă, dar afirmă:
- Mă bucur că în sfârșit ești de partea mea!
- Auzi, când plecăm?
- Pe 26 iulie.
- O! E mai devreme decât credeam... zic eu dezamăgit.
- Având în vedere că pe 1 august va începe școala și că până la New York sunt mai mult de 600 de km, cred că este o dată aleasă bine.
În acel moment m-am gândit doar la faptul că trebuie să îmi iau adio de la amicii mei și totodată de la vacanță, de la casa noastră și de la Cleveland... Dar nu am vrut să o supăr din nou pe mama:
- Dar unde vom locui?
- Păstrează celelalte întrebări. Mergem la masă. Cred că și Mel vrea să afle aceleași lucruri ca și tine.

Bun, deci acesta este primul capitol și v-aș ruga foarte mult să scrieți în comentarii părerea voastră. Chiar aș aprecia. Mulțumesc anticipat!