SHAWN
În timp ce schimb viteza, îmi fixez telefonul între umăr și ureche. Știu cine e, înainte de a mai verifica numărul de pe ecran.
- Mi-ai spus că vei fi acolo, Shawn. Mi-au trebuit luni de zile ca să-ți aranjez această întâlnire! se plânge Phoebe, părând scoasă din sărite.
Pentru că nu îmi permit, sunt oarecum intrigat de cum asistenta socială care s-a ocupat de cazul meu mi-a obținut o vizită la un psiholog renumit, dar n-o spun. Nu întreb nimic, fiindcă primul lucru pe care l-am învățat ca și orfan, este că nimeni nu îmi datorează nimic.
Îi aud oftatul la celălalt capăt al firului, iar eu îmi încleștez fălcile.
- Te poate ajuta să-ți amintești, Shawn.
Nu îmi amintesc. Este singura propoziție pe care o dau oricui vrea sa știe. Și toată lumea vrea să știe. Mi-am tot spus ca ei vor înceta, dacă nu cumva, odată cu trecerea timpului, vor încerca măcar să ocolească subiectul. Am crezut că oamenii îmi vor respecta intimitatea, dar, evident, m-am înșelat. Când cineva are destul curaj să îmi vorbească, este, de obicei, primul lucru despre care se interesează. Da, le spun la toți care vor să știe că nu îmi amintesc nimic.
Dar eu îmi aduc aminte clar acea noapte. Îmi amintesc perfect momentul. Fiecare nenorocit de detaliu a rămas încă viu în memoria mea. Nu trece o zi fără să-mi fi amintit. Fără vocile care descriu golul cenușiu ce l-a lăsat în urma lui.
Privirea îmi cade involuntar pe cerneala care nu mă lasă să uit, care nu-mi permite să mă vindec. Furia îmi întunecă judecata pentru câteva clipe, fiindcă subconștientul meu scoate la iveală imagini pe care mă străduiesc cu disperare să le evit. Scâșnesc din dinți atât de tare, că am impresia că o să mi se spargă.
- Mă știi doar Phoebe, îmi pierd interesul de la o zi la alta.
O spun ca pe o glumă, dar vocea mea e aspră.
- Trebuie să închid, adaug și apăs butonul pentru terminarea convorbirii.
Da, reacția mea e copilărească, dar cine naiba e ea să-mi stabilească mie întâlniri?
Printr-o mișcare sincronizată, cu un picior pe ambreiaj, iar celălalt pe accelerație, o aduc în a doua și virez la dreapta, semnalizând intrarea în parcarea colegiuliu.
Ce pizda mă-sii?!
Parcarea înțesată a devenit un claxon prelung, într-un strigăt nesfârșit de ajutor, iar eu mă văd obligat să smucesc volanul, fiind cât pe ce să lovesc un cuplu care se îmbățisează în mijlocul drumului. Roata nu se oprește și-mi arunc ochii în laterală stânga, în direcția lor. Un bărbat șaten căruia nu îi pot ghici vârsta, dar suficient de mare pentru a-i fi tată, își strânge fiica la piept. Apoi, se trage puțin înapoi și, aplecându-se, îi dă un bobârnac peste nas.
Ce cretin! îmi pierd eu repede interesul față de cel mai jenant moment din viața unui student și trec mai departe, uitându-mă în jur după un loc de parcare. Capetele curioase mă petrec cu privirea până în partea de est a clădirii, unde Impala se cutremură și se oprește în spațiul liber.
Înainte să apuc să opresc motorul, mă las vrăjit de priveliștea familiară: de arhitectura originală a colegiului, de fațada maro care contrastă plăcut cu băncile vopsite în aceeași culoare, dar ceva mai închis, de pomii adânc înrădăcinați, plantați la distanțe perfect plasate, până la bobocii dezorintați ca după o cină condimentată cu frunze de canabis. Scena se repetă exact ca în anul trecut, cu o mică diferență: obișnuiam pe atunci să locuiesc cu Phoebe și soțul ei, Rick. N-a fost nevoie decât de un drum cu mașina pentru a-mi aduce toate lucrurile în dormitorul meu îngust, într-un imobil pe care îl împart cu Troy și Lexie.
