Jocuri infernale

Capitolul 6-Incep jocurile part 2

  "Nu te apropia prea mult, e întuneric înăuntru"

  Odată ce s-au stins luminile toate, ușile au fost blocate, iar lumina a început să pâlpâie, am simțit un fior pe șira spinării. Știam că sunt acolo. Lângă mine, uitându-se la mine cum mă panicasem deja. Mă simțeam ca atunci când mă jucam ascunselea cu frății mei, când eram mici. Doar că nu aveai unde să fugi. Camera era aproximativ goală. Nu erau geamuri deloc. Decât oglinzi și o ușă. Puteam să le simt când le atingeam. Îmi era frica să deschid ochii. În capul meu începusem sa aud voci: "pierzatoare!", "Ești la fel de slaba ca toti ceilalți!" Mi-am pus mâinile pe urechi și am început să strig să mă lase in pace. Prima mișcare greșită. Sunetele au început să fie mai puternice și mai răsunătoare izbindu-se de toate oglinzile. M-am retras cu câțiva pași. Lumina pâlpâia în neștire. Frica a început să ma stăpânească, în cele din urmă făcându-mă să urlu. Simțeam o presiune de nedescris în capul meu și pe lângă urechi.

—Deschide ochii! Oricum pierzi! Se auzeau șoapte din toate colțurile camerei. Nu te poți ascunde! au continuat vocile din ce în ce mai tare.

Am deschis ochii și am văzut cum umbra mea era acoperită de o alta. Nu știam exact a cui. Am început să mă mișc și să dau din mâini, făcând crăpături în una din oglinzi și văzând cum o picătură de sânge îmi curge prin palma.

"Nu trebuie să simți frica în ring". Vorbele fratelui meu îmi răsunau iîn cap, de parca ar fi fost lângă mine. Dar parcă creierul nu mă asculta. Îmi era imposibil să nu simt frica.

—La dracu cu toată filozofia ta! am început să urlu eu în timp ce am dat cu pumnu în aceeași oglinda și luând un ciob din ea. L-am strâns tare în mana, astfel încât să îmi distrag atenția de la tot rahatul acela.

Acesta a fost al doilea pas greșit pe care l-am făcut. Nu știam. Nu știam că dacă eu mă voi răni vocile se vor amplifica. De data asta, pe un ton de râsete și pe un fundal cu muzică de pian.

Mi-am pus fruntea de podea, lacrimile curgând-mi din toate puterile, precum o cascada. Mai jos de mine auzeam alte strigăte. Mult mai puternice. Nu știam dacă sunt doar în capul meu, sau sunt ale celorlalți. Tot ce puteam ști erau că se amplificau, iar eu nu puteam face absolut nimic în afara să îmi opresc bătăile inimii care o luau razna.

—Opriți-vă! Nu mai pot! Opriți-vă! zic dând cu pumnii în podea și urlând din toți rărunchii.

Ca printr-o magie, strigătele și urletele s-au oprit, însă în locul lor s-a lăsat o liniște asurzitoare. Lumina cea slabă a murit de tot, fiind și ea înlocuita de cercuri de lumânări, dând voie astfel secvențelor din viața mea să apăra pe toate oglinzile, fiecare oglindă întruchipând câte o secvența.

Am văzut cum pe una din oglinzi se afișa scena în care eram în pădurea unde obișnuiam să trag cu pistolul. Am tras, însă glonțul nu a nimerit în cercul de ținta, ci într-o fată mai mică decât mine, aproape de vârsta surorii mele. Știam ce urma imediat după aceea. M-am dus lângă ea și am încercat să mă asigur că nu e moartă. I-am zis că mă duc la spital să chem ajutoare, dar imediat, am început să aud pași așa că am fugit, lăsând-o pe săraca copilă în pădure.

Imediat după aceea scenă, imaginea aceea cumplită a început să se deruleze non stop, de data asta întruchipand-o pe soare mea moartă.

  M-am îndreptat spre oglindă, unde am început să cad in genunchi și să dau cu pumnii în oglinda. Oglinzile nu s-au stins, dar vocile încă continuau. Coșmarul nu s-a sfârșit.

—Lana! Nu, asta nu poate fi real! Lana!! zic urlând din toate puterile. Lăsați-mi sora în pace! lacrimile îmi invadaseră fața, însă nu mă puteam vedea. După ce scenele cu Lana au încetat , au început cu restul familiei mele. Nu! Familia mea! vedeam scenele și nu mai rezistam. Fiecare scenă cu membrul familiei mele se derula de minim zece ori, foarte repede, punând accent când împușcam persoana respectivă.

—Îți știm fricile Holland! Predă-te și lasă-ne să te stăpânim! vocile au început să apăra din ce în ce mai multe, iar eu eram neputincioasă. Am început sa ma rotesc în cercul ăla, văzând pe fiecare oglinda aceleași secvențe în continuu. Durerea mi se amplifica, iar agonia punea stăpânire pe mine.

Demonii din capul meu vorbeau toți de odată făcând cuvintele să pară a fi niște șoapte de neînțeles. Am încercat să sting lumânările, dar degeaba. Păreau a fi infinite. M-am dus la una din oglinzi încercând să opresc o parte de agonie, sperând că dacă măcar dispăr secvențele va fi mai bine. Am dat cu pumnii tare în ea până când am spart-o, însă fără folos. Scenele nu au încetat să apăra. După un timp, vocile au început să fie mai puternice și mai clare. Însă asta nu a fost tot. Auzeam vocea Lanei și a lui Tom.

—Holland, salvează-mă! micuța mea surioara plângea. Puteam auzi asta în glasul ei. Holland, vor să mă omoare!

—Nu! Lana! Lăsați-mi sora în pace! zic încet rotindu-mă, încercând să disting de unde vin acele zgomote.

Nu știam nimic de mine, nu știam dacă vom supraviețui sau cine va supraviețui. La fel cum nu știam ce secrete cumplite ascundea jocul și nu știam dacă îmi voi mai vedea vreodată familia.

Vocile se amplificau pe măsura ce timpul trecea. Mă simțeam ca în propriul film de groaza, însă nimeni nu avea să mă salveze. Eram propriul meu personaj, propriul meu salvator.

Am închis ochii gândindu-mă dacă voi ieși cu viață. Cu viață din acest lagăr. Din acest coșmar. Știam că e doar începutul și că probabil voi înnebuni.

M-am ghemuit băgându-mi capul între picioare, strângând din ochi si cu mâinile pe urechi. O lacrima mi-a curs în timp ce mă gandeam că era posibil să nu îmi mai văd vreodată prietenii și pe cei dragi.

"Nu îți pierde controlul" zicea odată cineva. Însă cum poți rezista atunci când ești închis timp de doua luni intr-un conac care arată ca un fost azil de nebuni și în care e posibil să mori și să înebunesti în orice moment. Știam că nu mulți supraviețuiesc jocurilor, nu mulți ies fără sechele pe care și le amintesc toată viața lor. Însă și cei care supraviețuiesc, supraviețuiesc ca să povestească acest coșmar.

Pentru un moment, m-am gândit la băiatul care a atacat organizatorul, și m-am gândit la cum a reacționat când a fost strigat și a patra oară. Ma gandeam la ce secrete ascunde jocul și modul in care sunt repartizați jucătorii. Ma gandeam la secretele acestei "cuști" , acestui fost azil căci altfel nu îl puteam numi.

Pentru un moment zgomotele s-au oprit fiind înlocuite de un sunet asurzitor ca cel al unei alarme. Mă gândeam dacă deja a răsărit soarele, deoarece știam că demonii nu mai au aceeași putere de dimineață. Nu știam cât e ceasul. Am deschis ochii, în timp ce încercam să mă ridic. Lumânările s-au stins și după au revenit toate acele voci. Iadul încă nu se sfârșise. Era doar începutul adevăratului coșmar. Momentul în care apare adevăratul monstru și te trage în lumea cea întunecată, iar din tine... nu mai rămâne nimic decât o amintire vie a ceea ce erai înainte sa fii uitat pentru totdeauna.