Jocuri infernale

Capitolul 7-Urme

Nu a durat mult timp după aceea și ușile s-au deschis . Încă și acum îmi răsuna în cap strigătele și acea liniște asurzitoare din ring.

M-am îndreptat spre ușă uitându-mă în stânga și în dreapta unde îl văzusem pe Andrew, tipul din avion căruia îi era frica. Îl vedeam cu lacrimi în timp ce Kellany de-abia se putea mișca, iar Matt se ținea de tocul ușii, saărindu-i în ajutor Alex care se părea că el nu era prea afectat de ce a fost în aceea noapte.

Fiecare a încercat să mearga în camera lui să se odihnească. Ajunsă în cameră, m-am așezat  pe pat ghemuindu-mă și stând rezemată de peretele de care era lipit patul. Nu am băgat de seamă că aveam mâinile roșii de sânge și zgârieturi pe față. La fel cum nu am băgat de seamă că aveam părul ciufulit și ochii roșii de parcă eram o drogata. Mă uitam când în față când între picioare. Nu voiam să mă mai mișc din acel loc. Frica deja se instalase în mine.

  Între timp, intrase Matt în camera bâjbâind ceva, așezându-se pe pat și dându-se în fata și în spate. Nu știam ce se întâmpla cu el, nici cu ceilalți.

—Ești bine? l-am întrebat eu, aruncându-i o mică privire după care s-a năpustit afară din cameră  până la ușa intrării, bătând în ea cu toată forța. Am alergat după el ca să văd ce face.

—Vreau să o văd! Dați-mi drumul acum! urla dând cu pumnii și picioarele în ușă. Toți ceilalți se adunaseră și se uitau curioși la Matt care aproape turbase.

Mi-am dat seama că pentru fiecare era greu, însă nu mă așteptam ca la Matt, efectele să fie așa de vizibile. M-am retras doi pași în spate așezându-ma pe o treaptă și rezemându-mă de balustrada din lemn. Imediat ce am pus capul pe balustradă, auzeam iar țipete ca cele din ring. Țipete si șoapte. Mi-am ridicat imediat capul, așteptând până când Alex să coboare la Matt sa îl liniștească.

—Frate, Izabel e bine, calmeaza-te, zice zguduindu-l și dându-i două palme ușoare după care l-am văzut pe Matt prelingându-se de perete.

Nu știam ce se petrece cu el, căci îmi era greu să cred că era afectat de jocuri. Toți eram obosiți din cauza ringului, iar ceasul arăta că era șase dimineața. O dimineață de șase dimineața care ne va marca viețile pentru totdeauna. Mă uitam la fețele fiecarora. Parcă toți încercau să nu închidă ochii. Dintr-o dată, din nou acea voce a început să vorbească. Vocea aia care ne anunța începutul coșmarului. Acea voce de robot care ne dădea fiori pe șira spinării.

—Dragi concurenți, de acum ringul vostru este conacul. Succes! a zis după care s-a auzit iar un sunet asurzitor, iar toți și-au acoperit urechile.

Mi-am îndreptat capul spre Kellany care se ștergea la ochi și pe frunte cu un șervețel, având zgârieturi pe mâini. Părul ei acum era despletit, coada nemaifiind deloc. Mă uitam cu atenție la ea după care am întrebat-o dacă are în gând ideea de a se culca. Însă răspunsul nu a fost așa de primitor cum mă așteptam.

—Cum aș putea dormi când numai când închid ochii aud voci si țipete? zice dându-și cu mâinile peste față ca și cum s-ar spală, având un ton furios.

Am privit spre ceilalți. Deși nu mă așteptam ca efectele să fie așa de rapide, am observat fața fiecăruia. Pe fiecare față se citea teama. Niciunul nu avea să reziste în ring mai mult decât câteva zile. Ochii lor erau roșii și somnorși, dar nimeni nu voia să adoarmă. Nimeni în locul ăsta, când fricile și demonii te pândesc la orice pas. M-am întors în cameră făcându-mi loc prin mulțimea care deja își găsise unde să se uite la spectacolul pe care îl oferea Matt.

  Întoarsă în camera, m-am ghemuit pe pat încercând să închid ochii, fără să am efecte adverse. Știam că dacă urma să închid ochii fricile mă vor stăpâni. Știam că îmi voi aduce aminte de aceea secvență care mă torturase timp de doi ani și pentru care acum plăteam pentru ea. Știam că mustrările de conștiință o să reapară odată ce mă culcam. Însă nu aveam să închid ochii.

  "Dacă sunteți aleși încercați să nu adormiți noaptea" ne spuneau la școală. "Visele sunt înșelătoare" ne zicea odată un profesor căruia acum, nici numele nu mi-l mai amintesc. Era ceva cumplit deoarece nici nu puteai să te odihnești pentru ziua următoare. Dimineața te întorceai stors de puteri cu amintirea vie a ringului, iar noaptea demonii apăreau devorându-te din ce în ce mai mult. Minutele treceau de parcă ar fi fost ore, orele ca secolele. Nu știai ce se va întâmpla cu tine peste cinci minute sau peste o secunda. Puteai muri oricând, iar nimeni nu te-ar fi scos de acolo. Erai propriul tău dușman, propriul tău salvator. Iar în acel conac nimic nu părea ceea ce trebuia să fie. La fiecare pas, până și tablourile îți urau o moarte dureroasă, așteptând să cazi de durere, măcinat de propriile frici. Iar tu nu mai puteai face nimic. Tot ceea ce puteai să faci era sa aștepți, și să aștepți până când ceva s-ar fi întâmplat cu tine.

  —Sa mergem, am auzit deodată vocea unuia dintre tipi care l-a dus pe Andrew, care de-abia se putea mișca, târându-și picioarele de parcă nu știa de propriul corp. De parcă era o păpușa.

  Erai mort psihic deși nu știai asta. Sau aproape mort. Înăuntrul corpului tău, totul ducea o luptă, iar creierul tău nu mai distingea realitatea de o iluzie.

  Pentru un moment mi-am aruncat privirea pe unul din pereți, unde am văzut varul căzut de pe aceștia. Nu i-am acordat foarte multă atenție. Am început să mă uit în toate părțile, în timp ce Alex îl adusese pe Matt în camera, punându-l în pat. Ochii îi erau roșii, în timp ce mâinile îi erau pline de vânătăi și sânge. Îmi puteam imagina ce s-a întâmplat. Însă deși încercam să fac în așa fel încât să nu mă gândesc îmi veneau unele imagini.

  Deși am adormit câteva ore, următoarea noapte nu a fost una tocmai plăcută. Din camera de vizavi auzeam urlete și țipete. M-am ridicat grăbită spre camera unde erau cele două fete, văzând-o pe Kellany stând într-un colț plângând.

  —Kellany, ești bine? Întreb zguduind-o și dând-o din greșeală cu capul de perete.

  —Sunt aici. Sunt peste tot. Le pot vedea, zice uitându-se când la mine, când în toate direcțiile posibile cu mâinile lipite de genunchi, încercând să nu se mai uite. Le pot vedea până și când închid ochii. Zice ea dând din cap inconștient.

  —Pe cine? Cine Kellany? zic puțin speriată de aceasta situație.

  —Umbrele, sunt aici. Vin după mine, zice speriată, plângând încet, iar lacrimile curgându-i pe toată fața.

  Am plecat din camera după multe încercări de a o pune în pat, însă schelălăielile ei încă se auzeau... Îi puteam simți frica și teama în sunetele scoase. Aveam bănuieli legat de tot acest haos, însă nu puteam descoperi nimic legat de acest azil. Nimic momentan...