Jocuri infernale

Capitolul 2

Cei strigați s-au îndreptat spre scena. Eu însă nu îmi puteam mișca picioarele. Lacrimile îmi curgeau pe întreaga față. Mă uitam după fratele meu și încercam să îl prind de mână în așa fel încât să nu mă lase să plec. Nu mai știam nimic de mine. Nu mai vedeam nimic în jurul meu cu excepția unei fete mai mici de statura decât mine, care începuse să se roage de părinții ei să nu o lase să intre în joc, lacrimile sale fiind vizibile, iar teama citindu-i-se pe chip.

Fratele meu se uita la mine și m-a luat strâns în brațe. După ce m-am desprins din îmbrățișarea lui, m-a apucat repede de umeri fixându-mă cu privirea.

—Hei! Gata, calmează-te! Vin cu tine până la scena! zice în timp ce îmi cuprinde capul cu brațele.

—Nu ma lăsați să plec! zic speriată, de-abia putând să respir printre lacrimi.

Ne-am îndreptat spre scena unde erau ceilalți jucători. Inima îmi bătea din ce în ce mai tare, în timp ce eu mă uitam de jos la fratele meu mai mare care mă ținea strâns în brațe încercând sa mă liniștească.

Dintr-o altă parte o văd pe sora mea mai mica, Lana, care alerga spre mine cu ochii în lacrimi, dându-mi brățara ei și luându-mă în brațe. Am sărutat-o pe frunte, după care o văd ridicându-și capul spre mine.

—Promite-mi că te întorci, așa cum s-a întors Tom, zice ea plângând și ținânndu-mă strâns în brațe.

—Promit! îi zic eu privind-o în ochi. Ochii îi străluceau din cauza lacrimilor care își făceau simțită prezența.

L-am văzut pe Tom că se uita la mine, luându-mă de după umeri și zicându-mi că trebuie sa merg înainte spre scenă. Nici ceilalți jucători nu erau mai bravi. Unii fie erau ca în transă, alții fie erau ca mine.

—Nu uita, învață de la cei mai buni și când te-or bagă în "arenă" controlează-ți fricile și temerile. Nu uita că nimeni nu te ajută aici, îmi zice Tom, în timp ce mă ajuta sa urc spre scenă. Și cel mai important, nu uita să lupți să ieși vie.

Am dat din cap în timp ce simțeam lacrimile pe fața mea. Mi-a întins mâna și i-am prins-o pe a lui pentru a mă putea liniști. Mi-a făcut semn din cap că voi fi bine și după s-a desprins. Femeia care striga numele m-a apucat de umeri și m-a dus înăuntru unde urma să ne explice cum decurgea jocul. Mă uitam prin mulțime, îi vedeam pe părinții mei cum încercau să mă liniștească prin gesturile pe care le făceau.

După doua minute, am intrat într-o încăpere luminată doar de un bec ce emana unde verzui închis, cu o canapea roșiatică, o masă cu mâncare și mai multe fotolii.

—Așezati-vă dragii mei, a spus femeia care atunci se afla pe scena din arenă. Eu sunt Emmanuelle și am să vă explic cum decurg lucrurile, zice scărpinându-se ușor și delicat la nas. Vocea ei era moderată și puțin răgușită. Peste două zile de antrenament aici, o să fiți transportați de un avion într-o pădure unde se află un conac așa zis și "cabana". Până atunci, veți avea timp să vă odihniți și veți avea un ajutor care sa va îndrume. In ce consta antrenamentul de care v-am zis? Pai in ce vreți voi. Este important ca atunci când intrați in cabana sa aveți grija sa ieșiți vi și sa supraviețuiți. Înțeles?

—Da, am zis toți în cor în timp ce Emmanuelle se uita fix la fiecare dintre noi parcă cuprinzându-ne cu privirea.

—Bun, atunci puteți sa vă duceți să vă serviți de la masa de lângă voi, zice după care iese din încăpere.

Ne-am îndreptat toți spre masa care se afla in spațiul dintre canapea și fotolii. Masa era încărcată cu tot felul de bunătăți, dar din cate se vedea și pe celelalte fețe ,nimeni nu părea să aibe chef de mâncare. Eu mi-am luat o bucata mică de carne și salată după care m-am așezat pe un fotoliu din apropiere.

O fată s-a îndreptat spre mine cu o farfurie cu câțiva struguri.

—Nu ți-e frică? m-a întrebat ea uimită, în timp ce se uita în farfuria mea.

—Ba da, de ce întrebi? i-am răspuns eu uitându-mă la ea.

—Păi atunci cum de poți sa mănânci?

—Încerc să nu mă gândesc, i-am zis eu luând o bucățică din friptura mea.

—Și reușești? mă întreabă ea ușor uimită.

—Nu, îi raspund sec.

Ochii ei erau ațintiți asupra mea, iar părul ei castaniu strălucea în lumina aceea verzuie. Se vedea pe fața ei că era mult mai speriată decât mine. Îmi dădeam seama după fața ei că plânsese, cearcănele ei fiind adâncite.

—Cum te cheamă? mă întreabă ea cu ochii ațintiți spre mine parcă sorbind-mă din priviri.

—Holland, pe ține? o întreb la rândul meu în timp ce mai înfulecam câte ceva. În dimineața de dinainte nu apucasem să mănânc nimic. Eram moartă de foame.

—Anellise, mi-a răspuns ea luând în cele din urmă  o boabă de strugure.

Anellise era față acuzată de furt. Nu părea să fie cine știe ce. A fost prima strigată de pe lista celor acuzați. Părea mult mai mică decât noi toți ceilalți. Față ei îmi părea cunoscută . O mai văzusem pe la Întâlnirile liceelor. Stătea cu un grup de adolescenți mai mari care probabil erau mai mari decât ea cu vreo doi trei ani. Nu îmi imaginăm că o față că ea ar fi putut să facă un asemenea lucru. Probabil anturajul a determinat-o. 

După câteva minute s-a ridicat de unde era și s-a dus până la baie. Teamă deja se instalase în ea. Și asta nu era un semn bun. Va fi un semn pentru ceilalți jucători că ea e mai slabă. Oare ea va reuși să reziste jocurilor?