Mândria unui suflet egoist

Capitolul 1

  Podeaua bucatariei era plina de cioburi. Sticla de sampanie zacea nedesfacuta intr-un colt, iar tortul de ciocolata pregatit cu atata grija nu a mai avut timp sa ajungă la gunoi...era aruncat si el pe jos.

   Privea cu ochii in lacrimi dezastrul pe care chiar ea il facuse. Si-a vazut mana insangerata si a trebuit sa stranga din dinti pentru a nu zbiera. Incet s-a aplecat pentru a culege o poza din albumul  pe care il sfasiase in doua. A privit-o pentru cateva secunde, inainte sa o rupa.

-Nu vezi? Relatia asta nu mai merge demult.

Il privea stupefiata din cealalta parte a camerei. Ochii negrii ii erau limpezi, dar chipul i se ingalbenise.

-Cand ai realizat asta? a intrebat ea incet, evitandu-i privirea.

-Ce vrei sa spui? a privit-o el nedumerit.

-La dracu, a izbucnit ea nervoasa, facandu-l sa tresara. Te intreb cand ai realizat asta, huh? Cand? Luna trecuta, cand ai propus sa ne facem tatuaje identice? Sau poate weekend-ul asta, cand am discutat despre cat de misto ar fii sa ne mutam intr-un apartament mai mare. A, nu! Stai! Azi de dimineata, cand m-ai sarutat inainte sa pleci probabil.

A tacut! Cuvintele erau de prisos. Orice i-ar fi spus, avea dreptate. Nu ii daduse niciodata de inteles ca ceva era in neregula. Si se ura pentru toate minciunile pe care i le spusese. Si pentru toate datile cand ea il crezuse. Se ura ca nu a avut curajul sa ii spuna de la inceput ce se intampla. Nici acum nu il avea.

-Allison...vreau sa ne despatim.

Cuvintele i-au sunat ca un tunet in ureche. S-a prabusit moale pe canapeaua din spatele ei. Si-a dus mana la frunte, incercand sa-i controleze tremurul. Visa oare?

L-a privit rece, incercand sa-i citeasca ceva pe chip...nimic.

-Da-mi un singur motiv, s-a ridicat ea incet, apropiindu-se.

Raspunsul a venit aproape imediat.

-Nu te mai iubesc!

Aerul rece ii izbea fata imbujorata. Si-a stans mai tare geaca de piele pe el, suflandu-si in palme sa se mai incalzeasca. Si-a aruncat ochii la ceas. 17:45. Fix acum doua ore plecase de acasa, in speranta ca lucrurile se vor mai ameliora. Da, sigur...de parca fugind avea sa rezolve ceva. Nu avea insa o alta optiune. Cel putin nu una care sa nu presupuna o confruntare directa. Asa ca a plecat, lasandu-i timp lui Allison sa digere situatia.

 A hoinarit cateva ore. Facea tot posibilul sa-si tina mintea plina si ocupata ca sa nu gandesca. Totusi, in cele din urma frigul l-a razbit si a fost nevoit sa se intoarca.

A deschis usa apartamentului cu grija, patunzand aproape sfios. A aruncat o privire rapida inauntru doar pentru a constata ca livingul era liber. Unde e?  Fix in acel moment usa de la dormitor s-a deschis cuun scartait prelung.

Allison a aparut in fata lui cu doua trolere mari si o privire ucigatoare. A avut de ales intre asta, sau plansete incontrolabile. Din fericire, timpul in care el a fost plecat i-a ajuns numai bine pentru asta. S-a oprit doar in momentul in care a ramas fara lacrimi. Atunci si-a zis ca e timpul sa faca ceva si s-a apucat sa-si stanga lucrurile.

Era bulversata. Avea intrebari...multe si dureroase. Insa la ce bun? Si cu toate raspunsurile din lume, deznodamantul era acelasi. Si-a tras incet trolerele imense dupa ea, indreptandu-se spre usa de la iesire.