Uᴍʙʀᴇʟᴇ Tʀᴇᴄᴜᴛᴜʟᴜɪ

P r o l o g

În care se clarifică ce trebuia să se clarifice demult...

   Una, două, trei! Trei luni lungi de iarnă, iar acum martie îi întâmpinase cu o ploaie ușoară, deși soarele își făcuse în sfârșit apariția strălucind, după așa mult timp​.

   În oraș mirosea a iarbă proaspătă ca după ploaie. Lumea se plimba de colo-colo, fiecare în parte cu treaba lui. Nu numai natura se trezise la viață odată cu venirea primăverii, ci până și oamenii. Era altă atmosferă, alt anotimp, altă vreme. Parcă înviaseră cu toții, parcă toți căpătaseră acea energie sufletească.

   În cartierul retras al aleșilor nu era chiar așa multă lume. Ba chiar, în pădure nu era nicio urmă de vreo persoană. Iar ei erau relaxați, se simțeau într-adevăr liberi.

   Hmm, dar aleșii din ce trăiau? La un moment dat normal că trebuiau să-și continue facultatea, sau mai rău, liceul, ca să se poată întrețină de unii singuri. Altfel cum ar fi căpătat un job? Doar nu aveau să devină măturători pe străzi...Însă ei se leneveau. Aveau mulți bani, probabil asigurați de Inubi, cu care puteau să-și cumpere ce doreau deocamdată.

   Kirra se ridică din pat, deranjată de raza de lumină ce se strecurase prin perdea, gâdilând-o pe obraz. Se dezmetici, stând încă sprijinită de spătarul bleumarin al patului.

   Deși încă își putea simți rana uscată de pe inimă, parcă primăvara adusese un optimism, așa ca o floare ce-i alina vechea durere. Se obișnuise ca în fiecare dimineață să simtă acea înțepătură în inimă, care dacă ar putea fi numită, denumirea ei ar fi "Eric". La început o ustura foarte tare inima, ca o arsură, dar pe parcurs durerea și suferința i se stinseseră, rămânând din ele doar niște mici cicatrici.

   Kirra nu mai era la fel. Își pierduse orice gram de naivitate și prostie. Începuse să se maturizeze cu adevărat. Nu mai credea pe nimeni așa de simplu...Nu mai era așa copilăroasă. Trecutul și amintirile o schimbaseră, dar nu neapărat în rău. Kirra învățase să se protejeze și fără ajutorul altcuiva. Oarecum devenise imună la răutate, sau nu...

   Uneori roșcata se privea în oglindă, parcă retrăind trecutul prin amintiri și dându-și seama că din vechea Kirra nu mai rămase decât o urmă ștearsă de timp... Copilăria o pierduse demult, de fapt, nici nu și-o cunoștea cu adevărat. Din adolescența nu mai avea foarte mult, și deja simțea cum nu-și mai găsește locul în nicio categorie de vârstă.

   Roșcata de 17 ani obișnuia mereu să zăbovească puțin, înainte să se ridice, în pat, analizându-și camera - veșnica sa cameră -

   Avea o cameră spațioasă, cu două geamuri acoperite de niște jaluzele portocalii și vernil. Pereții erau vopsiți cu un bleu pal, ce aducea a culoarea pură a cerului. Vopseaua de pe podeaua din lemn era bleumarin, precum cea de pe noptiera cu oglindă a Kirrei. Lângă patul cu nuanțe de turcoaz și vernil, avea două noptiere, una în stânga, lipită de perete și una în dreapta pe care stătea o veioză ce reflecta o lumină portocalie-gălbuie.

   Dulapul dublu al Kirrei, plin cu toate hainele ei, în partea de sus, era bleumarin închis, iar în partea de jos se termina cu un portocaliu aprins.

   În baia personală avea pereții pictați cu delfini și peștișori, iar pe jos podeaua avea un aspect ciudat, ca de apă, peste care în fața chiuvetei era un covoraș corai, în formă de scoică.

   Aici, în camera sa se trezise aproape în fiecare zi, timp de un an și două luni. Pereții aceștia ascundeau toate secretele ei și mai ales, bârfele cu Carla. Se trezi zâmbind, mulțumindu-i lui Dumnezeu în gând că nimeni nu pățise ceva grav în lupta cu extratereștrii răi.