Uᴍʙʀᴇʟᴇ Tʀᴇᴄᴜᴛᴜʟᴜɪ

C a p i t o l u l 3

În care ne întoarcem înapoi în prezent. Oare?

    — Ding-dong! Ding-dong, ding-dong..., se auzi soneria ușii de la intrare, ca o sirenă stricată a unei ambulanțe ce nu se întrerupea.

    — Cred că s-a stricat soneria, bolborosi Carla de pe canapea, îndopându-se în continuare cu popcorn și uitându-se plictisită la televizor alături de Oliver ce adormise în poala ei. Blondina nici nu se gândea să se ridice să vadă măcar cine e.

    — Pff, vă e lene și să vă uitați pe vizor, murmură Michael deranjat de la bucătărie. Tocmai încerca o nouă rețetă de brioșe (dacă așa s-ar putea numi)

    Michael se opri din preparat, cu un oftat prelung, iar soneria care se oprise un "sughiț înfricoșător" în cele din urmă, se auzi din nou, doar că mai tare.

    — Insistenți oameni! bolborosi Michael trecându-și mâna prin părul auriu ciufulit.

    — Unde? Ce? Cum? Când? se trezi Oliver atât de brusc din poala Carlei încât dădu peste bolul cu popcorn din mâna ei, iar acesta zbură cu tot cu floricele în aer.

    Carla îi aruncă o privire fulgerătoare, cât se poate de serioasă, iar Oliver se ridică subit chicotind stânjenit. Apoi trânti o replică și mai ridicolă decât situația.

    — Plouă cu popcorn! chicoti el prizând o boabă din aer, dar se opri când îi întâlni expresia Carlei.

    Soneria insistentă îl salvă pe Oliver. Cei doi se uitară în spate, observând de fapt ce se petrecuse. Bolul de plastic aterizase fix în capul lui Michael, potrivindu-se ca o căciulă pe jumătate de cap (de aceea nu se auzise cum căzuse bolul...) Michael stătea cu brațele încrucișate la piept, serios. Carla și Oliver începură să râdă de mama focului, iar soneria persistă. Michael se enervă și-și dădu jos bolul din cap, scuturându-și părul plin de sare și ulei.

    — Mai leneși ca voi n-am văzut! O să vă transformați în niște marmote ce se uită la televizor și nu mișcă un deget! îi mustră sarcastic Kirra, coborând scările.

    — Marmotele se uită la televizor? întrebă încet Oliver, dar se alesese cu o îmbrâncitură de la Carla.

    Roșcata trecu pe lângă Michael, pleznindu-l în față cu onduleurile sale roșcate fără să-și dea seama. Kirra deschise ușa, iar un plic căzu de nicăieri. Probabil fusese pus între ușă și perete ca să nu fie luat de vânt. Kirra îl ridică de jos, apoi aruncă o privire în jur, dar nefiind nimeni, închise ușa la loc, îndreptându-și atenția spre scrisoare.

    — " Dragi prieteni,
Ne este foarte dor de voi. Nu putem comunica decât prin scris deoarece telefoanele noastre nu merg ca să luăm legătura cu cineva de pe Terra. Ne-am întâlnit familiile de aici, deci pe scurt este foarte bine la noi. Ne pare rău că n-o să ne mai putem vedea, dar sperăm să găsim o cale se ne mai întâlnim cumva, deși șansele sunt aproape inexistente. Nu putem să credem că au trecut atâta timp de când nu ne-am mai văzut. Și ghiciți! Am găsit câteva poze cu noi împreună în bagajele care nu au fost eliminate de Inubi atunci! Ne-au dat lacrimile. Le aveți în plic. Așteptăm și noi o scrisoare de la voi. Lăsați pe preș plicul cu scrisoarea voastră și apăsați soneria, atâta tot. V-am pupat și nu uitați de noi!
De la Ely și Tina", o citi Kirra cu voce tare și cu mâinile tremurânde.

    Carla, Oliver și Michael stăteau în jurul Kirrei, cu gâturile aplecate, uitându-se la scrisoare, nevenindu-le să creadă că Ely și Tina chiar găsiseră o modalitate de a comunica cu ei, exact cum le promiseseră.

    Kirra desfăcu plicul mai bine, aproape rupându-l de emoții. Scoase fotografiile fără nicio urmă de retragere, chiar dacă era pe punctul de a plânge, aducându-și aminte de vremurile când erau toți laolaltă, când se antrenau împreună, când trăiau ca o micuță familie (vremuri apuse demult, chiar dacă timpul nu indica chiar asta).