Oh, shit

PROLOG

Banuiesc ca ai apasat pe carte ca sa afli povestea vietii mele, nu?

Vrei sa afli cum este si viata altora, care sunt regretele lor, si momentele pentru care ar da orice, doar sa le mai traiasca odata.

Ploua. Tunete si fulgere strabateau intunericul si spargeau linistea ce pusese stapanire pe tot.

Eram singura, in parc, si ma uitam la miile de oameni care alergau de colo-colo, incercand sa scape de picaturile micute si reci, care ii loveau cu putere.

Nu mai aveam pic de ratiune, si gandurile o luasera in milioane de directii...........

Ma gandeam la tine. Ma gandeam la modul in care iti ridici mainile in defensiva cand faci o gluma si eu ,,ma supar" , la modul in care atunci cand spun o prostie razi, apoi imi dai parul dupa ureche, te uiti in ochii mei, si, pur si simplu prin acea privire reusesti sa-ti exprimi toata dragostea pe care mi-o porti.......sau o purtai.

Iubeam momentele alea. Iubeam faptul ca tu prin ploaie vedeai curcubeul, ca tu prin intuneric vedeai lumina lunii, ca prin lacrimile pe care imi promisesei ca le vei tine departe, nu vedeai suferinta, ci bucurie. Iubeam totul. Te iubeam pe tine. Tot ce erai si tot ce gandeai. Tot ce faceai si tot ce spuneai. Te iubeam.....dar tu nu ma iubeai.

Spuneai aceeasi minciuna din nou si din nou si din nou, facandu-ma sa iti dau fiecare bucatica din mine, din sufletul meu, din tot ce aveam, pe care le-ai distrus usor, dar dureros, exact ca picaturile reci care iti ating pielea fierbinte, facandu-te sa tremuri, provocandu-ti durere, dar si placere.

Cu toate ca ma distrugeai, te iubeam. Te iubeam pentru ca eram oarba. Tot tu m-ai facut asa. Tu si iubirea ta nenorocita. Tu si minciunile tale frumoase. Tu. Si cu toate astea inca te iubesc. Si te urasc. Te urasc pentru ca te iubesc si te iubesc pentru ca te urasc.

E cliseic, si prea comun sa spun ca esti drogul meu. Tu esti mai mult de atat. Am ajuns dependenta de tine, cum niciun om n-a fost vreodata dependent de un drog. Si drogurile te fac sa simti placere, d-aia le iei din nou, din nou, si din nou.........tu imi provocai durere.....prea multa durere, dar care spuneai ca e placere. Ma minteai. Din nou. Si te credeam. Stiam, adanc de tot, ca imi faci rau. Stiam ca trebuie sa ma opresc. Nu puteam.

Ma gandeam la primul nostru ,,te iubesc". Oare si el a fost o minciuna? Daca da, de ce ? De ce ai preferat sa ma bagi in jocurile tale bolnave, sa ma faci sa sufar, sa ma faci sa cred ca ma iubesti, decat sa-mi spui totul pe fata? De ce ai preferat sa te porti cu mine de parca as fi fost o simpla jucarie, de parca as fi fost un obiect, pe care il folosesti cand ai nevoie de el, pentru propriile nevoi, apoi il lasi deoparte, sa rugineasca, pana cand, atunci cand vei avea nevoie de el, sa realizezi, ca nu mai este bun, si sa-l arunci, apoi sa iei altu.

De ce? De ce nu am fost suficient de buna pentru tine? De ce ti-ai batut joc de mine si de tot ce simteam pentru tine? De ce m-ai lasat sa plang? Nu mi-ai promis ca o sa tii lacrimile departe? Acum se rostogolesc cu o viteza uimitoare, pe obrajii mei fierbinti, palizi, si imi sterg culoarea ochilor de care erai indragostit. Il fac un maro fad, care se indreapta ametitor de repede spre gri, care se va transforma in negru. Vor deveni niste ochi negrii, reci, apatici. Exact ca tine.

Esti fericit? Acum ca m-ai distrus? Nu mai am nimic. Nici rat iunie, nici iubire, nici gandire. Ba nu. Gresesc. Mai am amintirile. Ai plecat, si pentru ca ai plecat, si pentru ca obsesia ta pentru jocurile bolnave este permanenta, nu puteai sa fii linistit decat daca lasai ceva care sa ma raneasca. Mai am amintirile. Mai am amintirile, dovada iubirii mele pentru tine, dovada ca ma minteai si eu te credeam.

Mai am amintirile care ma fac sa retraiesc povestea noastra, scrisa de tine, interpretata de mine, pana la nesfarsit. Mai am amintrile care imi creeaza durere, care se transforma in placere. Placerea ca am trait ceva frumos, chiar daca era o minciuna. Era minciuna noastra, si o iubeam, pentru ca era a noastra, nu a ta, nu a mea, a noastra.

Inca ma gandesc cat de bolnav poti fi. Si cum m-ai imbolnavit si pe mine. Chiar daca nu inteleg motivul jocurilor tale, nu inteleg sensul lor, nu inteleg ce castigi, le joc, le-am jucat. Acum, acum au ajuns jocurile mele. M-ai stricat. Acum si eu sunt bolnava, dar se simte bine, poate prea bine.

Traiesc in minciuna facuta de tine, dar care a devenit a mea. Am perfectionat-o, si acum, chiar daca e departe de realitate, ma face sa ma simt bine, si asta e tot ce conteaza. Stiu ca sunt bolnava, doar ti-am zis, nu mai am ratiune. Inca iti aud vocea, inca iti simt prezenta. Stiu ca esti langa mine, intr-un mod sau altul, sau cel putin asta vreau sa cred, vreau sa cred ca te gandesti la mine, la cum ma simt, la ce fac. Vreau sa cred ca iti pasa de mine. Sa cred ca ma iubesti ar fi prea mult.

Stiu ca nu e bine ce fac, dar sunt dependenta, ti-am mai spus. Si asta face dependenta. Cand nu mai ai drogul, faci orice ca sa il obtii, sau iti creezi tu altul, care sa-i tina locul pana vei face rost de cel original.

Deci, da, am nevoie de tine. Am nevoie ca tu sa ma faci sa sufar, pentru ca asa m-am obisnuit, am nevoie de minciunile tale, de tot. Te vreau inapoi. Vreau sa ma ranesti, doar sa fii langa mine.

Vreau sa ne refacem minciuna noastra. Vreau sa avem ceva AL NOSTRU. MINCIUNA NOASTRA, DUREREA NOSTRA, URA NOASTRA. Orice, doar sa fie al nostru.

Si, chiar daca stiu ca nu voi avea asta niciodata, inca sper. Pentru ca daca n-as mai spera, asta ar insemna sa renunt, si nu vreau sa renunt. Nici tu nu vrei. Ar insemna ca n-ai mai avea pe cine sa ranesti. Eu nu te-as mai avea pe tine, si cel mai importannt, eu n-as mai avea amintirile, asa ca, tine minte, te iubesc.

E ciudat cum toate amintirile noastre s-au format cand ploua......

Acum....acum am ramas doar cu picaturile de sange care se scurg parca cu incetinitorul de la ranile care nici pana acum nu s-au vindecat, din cauza ta. Nu stiu ce faci, ce spui, cum ma manipulezi, ca ma faci sa le deschid din nou, din nou si din nou, ca sangele sa curga usor, dar permanent.