Uneori mă mai gândesc la Jin, chiar şi acum, după trei ani de când ne-am despărţit în acea ultimă zi din tabără. El pentru mine nu reprezintă o amintire tristă, ci una fericită, fiindcă m-a făcut să mă simt fericită. Nu am mai plecat în Japonia pentru facultate, nu am mai putut. Am rămas în Coreea cu speranţa că am să-l revăd într-o zi. Studiez la Universitatea Sogang. Uneori îl caut cu privirea prin marea de oameni ce o văd pe stradă, dar el niciodată nu e acolo. Când mă uit la stele, o fac cu speranţa că el priveşte aceleaşi stele ca mine dintr-un alt loc, că vedem aceeaşi lună, acelaşi cer, aceeaşi noapte şi rememorez momentele petrecute cu el.
Nu ştiu de ce mi-am schimbat numărul de telefon după ce am ajuns acasă în ziua aia. Nu ştiu de ce nu l-am sunat vreodată deşi aveam numărul lui. Nu am avut niciodată curajul. Nici acum nu îl am.
- Hea! Kyung Hea! Hea! mă întorc confuză auzindu-mi numele strigat pe stradă.
- Hea! Doamne, credeam că nu îmi vei răspunde vreodată! Strig după tine de câteva minute. Ochii mei se fac cât cepele. Paralizia îmi acaparează corpul. Sunetele sunt greu de scos. E imposibil să stai în faţa mea chiar acum. Zambeşti. Eşti fericit.
- Hea! Zi ceva! Nu îţi pot răspunde. Nu sunt capabilă să scot niciun cuvânt pe gură. În schimb îţi sar imediat în braţe. Tu mă ţii strâns şi nu pare că vrei să îmi dai drumul. Nici eu nu vreau.
- Vrei să mergem să luăm o ingheţată şi să mai povestim? mă întrebi.
- Da, aprob.
- Te pot ţine de mână? întrebi timid ducându-ţi mâna dreaptă după ceafă. Nu te-am mai văzut timid până acum.
- Da, aprob încă odată.
Mulţumesc că eşti aici.
~Sfârşit
CITEȘTI
Pierdută în spațiu •Jin•
Fanfiction- Ce faci? - Nu știu. - Iar te uiți la stele? - Probabil. - Vorbește cu mine. - Nu pot.
