Forever friends - A Harry Styles Fan-Fiction

Epilog

Dimineața era nespus de caldă pentru această perioadă a anului. O plimbare ar fi potrivită atât pentru mine, cât și pentru gemeni.

-Maya, David! Pregătiți-vă mai repede! Trebuie să plecăm. Bineînțeles că o să se certe pentru ceva, orice, dar m-am obișnuit.

-Iubito?!

-Hei! Cum de ai ajuns așa devreme?

-Păi...le-am spus băieților că am ceva foarte important de făcut și iată-mă! se apropie ușor de mine și mă prinse în brațe, apoi lasă un sărut dulce pe obrazul meu drept. Deși suntem căsătoriți de 6 ani, totul merge încă bine.

Cu 6 ani în urmă, când s-a întâmplat ceva oribil, nu credeam că mai are sens. Am început să beau și să fac lucruri neobișnuite. Până când părinții mei au aflat...am stat două luni la dezalcolizare și nu am mai băut de atunci. Poate și pentru că nu am avut cu cine... Îmi lipsește tot timpul, în fiecare moment al vieții...nu mi-am imaginat niciodată cum ar arată lumea mea fără ea... Nu mai sunt Cara, sunt pur si simplu o altă Caroline. După ce s-a întâmplat în casa lui Harry am mai văzut-o doar de două sau trei ori, și de fiecare dată era tristă sau plângea. Fratele ei a încercat să o caute, dar nu a reușit, așa că a plecat in L.A. . În ziua în care am născut am așteptat să intre pe ușă și să se joace cu ei, să stea cu mine tot timpul, dar ușa nu s-a deschis niciodată pentru ca Maya să apară.

-Hei, baby, e totul în regulă?

-Huh?! A da, scuze, sunt doar obosită, zâmbesc scurt și minciuna ține.

-Dacă vrei, pot să merg eu cu copiii și tu poți să rămâi aici.

-Păi...eu...

-Deci așa rămâne. Îmi face cu ochiul și când copiii coboară scările, Maya îi sare în brațe, dar David se apropie de mine și îi aranjez puțin hainele...

-Cred că e timpul să plecăm! Mami va rămâne aici, astăzi. Fetița e pasivă, dar David se uită în ochii mei și mă întrebă din priviri dacă e adevărat. Îi fac un semn scurt din cap că o să fie bine și se apropie de mâna tatălui lui. Acesta o prinde grijuliu și își ia cheile apoi pleacă. Două ore cel puțin, nu o să vină acasă, așa că eu am timp să mă uit puțin prin oraș, poate o să am mai mult noroc astăzi. El nu m-a lasăt să o caut, zicea că îmi fac rău...

Scot ușor mașina de pe alee și mă îndepărtez de casă. Când merg la piață sau oriunde altundeva, mă uit împrejur, dar nu e acolo. Așa că mi-a rămas un singur loc unde să o caut. Locul nostru. Opresc în fața blocului pe care mi-l amintesc bine și cobor. Pășesc încrezătoare pe fiecare treaptă până la ușa aia. Ușa cu numărul 15. Nu locuiește nimeni aici, m-am interesat periodic. Un val de amintiri îmi năvălește în minte și imaginea aia îmi întoarce stomacul pe dos. Decid să nu mă mai gândesc la asta și să ajung odată pe acoperiș.

Liniște. Câteva adieri de vânt și atât. Ascult mai atent și mi se pare că aud ceva. Pe cineva. Merg în liniște până la locul pe care îl știu și apoi o văd. O Maya îmbrăcată cu niște haine vechi, cu fața curată, acoperită de lacrimi. Părul e mai scurt, dar la fel. Una dintre mâini este descoperită și văd târziu seringa subțire. Heroină. Fredonează un cântec trist care mă face să plâng ușor. Mi-l amintesc.

-" Is too cold outside, for angels to fly,

And angels will die,covered and wide..."

Suspin și se întoarce, uitându-se la mine. Zâmbește sincer și o recunosc în totalitate. Mă urmărește cu privirea până mă așez pe jos, lângă ea. Îi prind mâna rece și zâmbim.

-Exact ca pe vremuri...șoptește și aprob. O să pleci?! Și tu o să pleci?

-Nu, nu mai plec...

-Te iubesc. Simt cum nodul din gât se desface și mă întorc spre ea. Mă prinde în brațe și mă simt iarăși în siguranță. După atâția ani mă simt iarăși în siguranță...

-Și eu te iubesc. Șoptesc la rândul meu și zâmbesc fericită. A meritat, totul a meritat...