UNFAIR LOVE

Liceul nu mai pare IAD

Dis-de-dimineață m-am trezit, însă starea mea de spirit nu s-a îmbunătățit prea mult.

Mă ridic leneș din pat și plec spre baie unde fac un duș rapid. Ieșind din baie, cu prosopul încă în cap, uscându-mi șuvițele de păr, mă duc spre dulapul din camera mea.

Fiind indecis cu privire la ceea ce aș putea să port, am luat un tricou Verde cu imprimeu Monster, un hanorac Negru și o pereche de pantaloni de blugi Albaștrii largi.

Am coborât în scurt timp în bucătărie unde am sărutat-o scurt pe frunte pe mama și am fugit pe ușă, înainte ca aceasta să-mi poată vorbi.

Pe stradă totul începea să prindă un contur tomnatic, copacii prindeau culori galben-arămii, iar cerul era mai mult împânzit de nori gri și grei decât de razele cele dulci și calde ale soarelui. În timp ce înaintez spre liceu, simt o mână pe spatele meu și, gândindu-mă la faptul că ar putea fi Sam, mă intorc rapid și strig cu un zâmbet pe buze:

- Saaaaam!! Dar nu era Sam... Era chiar Joseph, care abia se putea abține din râs în momentul în care mi-a văzut expresia facială.
Ah, tu erai! Știi, credeam că ești o colegă a mea, Sam.

- Păi, îți par eu a fi fată sau atingerea mea a fost una feminină?, zice el și-ncepe să râdă cu poftă.

- Nu, scuze!, zic eu jenat de situațe.

- Unde mergi, puștiulică?, zice el puțin mai serios.

- În primul rând, nu-mi mai zice "Puștiulică", nu-mi place, iar în al doilea rând, unde m-aș putea duce la ora asta grăbit? La minunatul nostru liceu, zic eu ironic.

- Aham, ok. Hai să mergem împreună!

Am pornit, împreună, spre liceu, timp în care am putut observa faptul că el poartă un tricou Verde, un hanorac Negru și blugi Albaștrii. Oare asta ar trebui să-mi dea ceva de înțeles? Ce coincidență bizară... Pe lângă îmbrăcămintea sa, am putut observa că el posedă un păr brunet, tuns și aranjat în forma unei " creste " specifice băiețiilor din zilele noastre, dar și niște ochi incredibil de frumoși, de o culoare verde, un verde pătrunzător, care mă face să vreau să-l privesc mai mult și mai mult și mai mult. El observând faptul că mă holbez la chipul lui, mă întreabă:

- Te-ai îndrăgostit, așa-i? Știu că-s frumos, dar nu sunt gay!, pe un ton total ironic.

- Ce plin de tine ești!

- Nu sunt plin de mine, sunt realist, zice el încrezător.

- Realismul tău este unul diferit de al meu, zic eu pe un ton superior.

- Dacă zici tu, așa o fi! , zice el și oftează.

- Ce s-a întâmplat, de ce oftezi?, întreb eu confuz.

- Nu cred că trebuie să-ți dau ție explicații, rostește băiatul pe un ton destul de nesimțit.

Mă opresc din mers și îi răspund:

- Mersi, mersi pentru acest comportament, zic eu dezamăgit și trec strada pe cealaltă parte a drumului fără să aștept un răspuns de la brunet și fără să-mi pese vreun pic de el.

Merg în continuare spre școală cu moralul la pământ și mă uit spre cer întrebându-mă: "Ce am făcut să merit asta?"

Am intrat în școală și m-am dus direct în clasă unde Sam m-a surprins cu o îmbrățișare mult așteptată. Într-o zi ca asta, doar gesturi precum acesta mă pot face să mă simt mai bine.

- Heeei, Tyyyyy!!!, strigă ea la urechea mea.

- Hei, Samantha, zic eu zâmbind, ai putea, te rog frumos, să nu-mi mai țipi în ureche? Te roooooog!

- Bine, Ty, nu mai țip! Ce faci, dragule?

- Bine, am venit și eu la acest loc al torturii trupești și sufletești. Tu ce faci, Samantha?

- La fel, afișează o față tristă, n-am ce face...

Prima oră începe în curând iar eu am încercat să fiu cât mai atent la ceea ce profesorul de istorie ne preda.

După 50 de minute de istorie a Americii de Nord, am ieșit din clasă unde am dat peste gașca lui Tyler, uh, el!!!

- Hei, blegomanule!! Nu vezi pe unde mergi? Sau vrei să te facem noi să vezi mai bine?, zice unul dintre ei.

- Nu, n-am vrut, sunt doar puțin obosit... Acesta ridică palma la mine, eu am ridicat mâna în semn de apărare și-nchid ochii, dar nu mai simt nimic. Când deschid ochii, îl văd pe BRUNET ținându-i mâna celuilalt băiat. Vizibil nervos, îi răspunde:

- Să nu îndrăznești să-l atingi sau o să ai de-a face cu mine.

- Hai, frate, ce-i cu tine? Să nu-mi zici că fraieru' ăsta-i prieten cu tine, zice dobitocul din fața mea vizibil iritat de remarca prietenului său.

- Da, e prieten cu mine. Și ce?

- Fra', ăsta e un tocilar. Nu e ca noi, e un fraier, un SĂRĂNTOC.

Auzind acest cuvânt, am simițit cum lumea mea se prăbușește și am alergat spre baia cea mai apropiată unde m-am închis și am început să plâng. În scurt timp aud o bătaie în ușă...

- Tyler, Tyler, Tyler!! Era chiar Joseph!

- Ce vrei? Și tu vrei să mă iei la mișto și să mă faci sărac? Strig eu.

- Nu, băiete, nu. Eu nu râd de tine, hai ieși afară, calmează-te! Nu ai de ce să-ți faci griji, hai, vino la mine.

Ies încetișor și-l iau în brațe pe băiatul din fața mea, acesta nu ripostează și-mi mângâie ușor spatele.

- Te rog, nu mă răni, n-am vrut să fac asta, zic eu rupând îmbrățișarea datorită faptului că mi-am amintit de ceea ce a zis de dimineață.

- Nu-i nimic, puștiulică! Te înțeleg! Vreau să fim prieteni, să ne cunoaștem, să nu mai fi singur în liceul ăsta!

- Chiar? Vrei asta?, întreb eu entuziasmat.

- Da, prietenaș, da, vreau!

Întinde mâna și eu i-o strâng în semn de prietenie și-mi dau seama că Liceul nu mai e tocmai un IAD.