UNFAIR LOVE

O Nouă Zi În Iad

*Din perspectiva lui Tyler*

   -Auch!!! Spun eu, căzând din pat la auzul alarmei de la ora 7:00 dimineața care îmi indica faptul că azi e o nouă zi de școală, o nouă zi în acel Iad al oricărui adolescent numit LICEU.

Mă ridic de pe podeaua rece și mă duc spre baie, frecându-mă în zona căzăturii avute ieri, dar și în zona care a fost implicată în impactul cu podeaua dură.

Mă dezbrac, dezvelindu-mi trupul și intru în duș, unde sunt gata să mă curăț de murdăria trupească dar și de cea sufletească. În nici 10 minute am ieșit și am început să mă șterg cu prosopul catifelat pe suprafața fină a pielii mele albe, uitându-mă în oglinda care era aburită de la căldura apei din duș. Mi-am aranjat părul, m-am spălat pe dinți și am plecat spre dulapul din camera mea, de unde mi-am luat o pereche de pantaloni de trening negrii, un tricou albastru cu imprimeul "My Life Is Better With You" și un hanorac alb simplu. M-am încălțat cu o pereche de adidași albaștrii și am fugit spre bucătărie, fiind în întârziere.

Ajungând în bucătărie, mama și tata erau deja la masă, iar eu mă grăbesc să iau două felii micuțe de pâine și niște șuncă. Vreau să plec, dar:

-Tyler, de ce nu poți fi și tu un copil ordonat și calumea? zice tata, pe un ton răstit.
-Lasă-l în pace, Lorand!, zice mama.
- De ce să-l las, femeie, nu vezi că nu mai are niciun Dumnezeu? întreabă și vine spre mine. Eu auzind, am ochii în lacrimi și fug spre ușă și plec din acea casă care mă face să fiu trist.

Merg spre școală având capul îndreptat spre sol, când dau peste cineva și cad din picioare, plângând.

Când mă vede plângând, persoana de care m-am lovit, se apleacă și cu o voce baritonală mă întreabă:

- Hei, puștiule, de ce plângi?

Ridic capul și-l văd pe Joseph, cel de care m-am lovit și ieri și-i răspund:

- Vrei să mă scuipi și să-ți bați, din nou, joc de mine? întreb eu, curgându-mi lacrimile.

- Hei, puștiu! Nu mai plânge, măi! Ești bărbat sau femeie? Uite, îmi pare rău! Nu trebuia să acționez într-un asemenea fel, zice el și mă bate pe umăr. Acum, hai, ridică-te și hai la școală!

- Nu mai vreau, vreau să mor! zic eu din tot sufletul și încep să plâng și mai tare decât o făceam deja.

- Of, of! Hai pe banca de acolo și zi-mi ce s-a întâmpat de ești atât de supărat!, zice el arătându-mi o bancă aflată la vreo 10 metri de noi.

M-am ridicat și am mers împreună cu Joseph la bancă.

- Deci, ce ai pățit, puștiule?

- Nu știu ce să zic.. Mă simt prost.. Nu-mi mai găsesc niciun rost pe această planetă.. Nimeni nu mă înțelege.. Nici măcar părinții mei.

- Oh! Suferi din dragoste, piciule?, zice el cu un zâmbet șters pe față.

- Nu, nu e asta! Doar că, exact cum ai făcut-o și tu ieri, toată lumea mă ceartă, toată lumea mă învinovățește, toți își bat joc de mine, zic eu, dându-mi lacrimile, din nou.

- Hai, mă, nu mai plânge!, zice el și mă ia în brațe.

Bag capul în jacheta sa și plâng, las lacrimile să curgă, nemaigândindu-mă la faptul că plâng pe umărul unui străin, care s-a comportat și foarte urât cu mine. După vreo 5 minute mă îndepărtez de acesta și îi zic, cu o voce îndurerată:

- De ce te-ai comportat și tu urât cu mine?

- Oh, iar ajungem la subiectul ăsta? Nu am putut să mă comport altfel pentru că prietenii mei m-ar fi crezut un nătâng, zice el uitându-se chiar în ochii mei.

- Ce ți-am făcut eu să merit asta? Azi de ce nu ai procedat la fel? De ce? De ce?, zic eu pe un ton aproape strigat.

El se ridică de pe bancă și pleacă, pleacă și nu se uită înapoi.

Scot telefonul din buzunar și mă uit la ceas, este ora 8:10. Am pierdut ora de Limba Engleză, dacă pornesc acum, am să prind ora de Științe, mă gândesc eu.

Pornesc spre școală ușor, în nici 20 de minute ajungând la liceu.

Intru în curtea liceului, care avea să fie plină odată cu anunțarea pauzei de către clopoțelul magic.

Auzind clopoțelul de sfârșit de pauză, intru grăbit și merg în sala clasei noastre, unde Sam mă aștepta neliniștită. Nici nu mă așez bine, căci ea întreabă:

- Hei!! Ești bine? Ai pățit ceva? De ce nu ai venit la prima oră?

- Hei, Sam! Nu, nu sunt prea bine, dar nu vreau să discut despre asta. Nu am venit la prima oră pentru că, oricum, întârziasem.

- Ok, dragă! Dar să știi că mi-am făcut griji pentru tine! Dacă pățeai ceva?, zice ea pe un ton șocat.

- Nu vezi? Sunt bine!! Hai să te iau în brațe, chiar am nevoie de o îmbrățișare acum, zic eu și deschid brațele.

Îmbrățișarea a fost una călduroasă, iar când ne-am despărțit din aceasta, domnul profesor de Științe a intrat în clasă.

Ziua ce a continuat a fost una extrem de plictisitoare, iar în momentul în care ultima oră se sfârșise, am plecat imediat spre casă, fără a mă uita înapoi.

Când am ajuns acasă, am început să navighez puțin pe rețeaua de socializare favorită a tuturor, Facebook-ul. Când eram pe cale să renunț la această faptă, primesc o cerere de prietenie. Oh, nu! E chiar EL!

Joseph îmi cerea prietenia iar eu eram complet confuz și debusolat. De ce ar vrea unul ca el să devină prietenul meu, chiar și virtual?

Înainte să mă mai gândesc vreo secundă, am apăsat pe "Accept" și mă întrebam: "Oare ce o să se întâmple acum?". Un sentiment de neliniște nu-mi dădea pace și mă făcea să regret, deja, alegerea făcută...

În nici 20 de secunde primesc un mesaj chiar de la el:

- Hei! Ce faci?, întrebă el.

-Bine, acasă, tu?

-La fel, mai ești supărat?

- Da, dar asta nu contează...

- Aș vrea să-mi cer scuze pentru comportamentul meu de ieri, dar nu credeam că te va afecta într-o măsură atât de mare. Sincer, nu mă așteptam ca asta să te determine să plângi. Nu știam că ești atât de sensibil.

- Nu e nimic, înțeleg care e viața unui boboc licean.

- Apropo, eu sunt Joseph, nu cred că am avut privilejul să facem cunoștință, zise el, probabil ironic.

- Eu sunt Tyler, încântat.

- Bine, puștiulică, mai vorbim mâine!

- Bine, pa!!

- Paa!!

Se poate să fii avut o impresie total greșită despre el? Se poate să-l fii judecat greșit? Nu pot știi, încă, dar urmează să aflu...