Capitolul 8

31 4 0
                                    

Zilele au trecut extrem de greu, dimineața eram la școală văzându-l mai mereu pe cel pe care îl consideram prieten batjocorindu-mă, iar după-amiezile suportând singurătatea de acasă sau scandalurile tatei.

Astăzi este luni, este deja a treia săptămână de școală, iar eu n-am reușit să-mi îmbunătățesc relațiile nici măcar cu Samantha, ba chiar am fost foarte rece cu ea după ultimele evenimente.

Mă trezesc pe la ora 7:00 dimineața și fac un duș rapid pentru ca mai apoi să mă îmbrac cu niște haine mai groase pentru a nu fi nevoit să îndur frigul ce domnea afară. Dacă n-aș știi că e început de octombrie, aș zice că suntem deja în decembrie.

Am trecut ușor pe lângă mama, care era în bucătărie, m-am așezat la masă și am savurat micul dejun gustos pregătit de aceasta cu multă dragoste. După ce am terminat, m-am ridicat, am îmbrățișat-o și am plecat spre școală.

Drumul până la aceasta mi s-a părut unul extrem de greu și de epuizant, datorită frigului ce stăpânea străzile orașului.

Când am ajuns la școală, am intrat în curtea acesteia grăbit pentru a ajunge la timp la prima oră, cea de Matematică. Intrând în clădire, un val de căldură extrem de plăcut m-a făcut să răsuflu ușurat. Am pornit spre sala de clasă, așezându-mă la locul meu din bancă.

Orele au trecut relativ ușor, dar în momentul în care am vrut să plec spre casă, am dat peste Joseph și gașca lui. Am dat să trec, însă aceștia nu mi-au dat drumul.

- Lăsați-mă să trec, am zis eu blând, vreau să ajung acasă!

- Măi, măi! Și dacă nu vrem ce se întâmplă?, întreabă și apoi râde batjocoritor brunetul pe care-l consideram prieten.

- Nimic, dar vreau să ajung acasă ca să pot învăța și să-mi ajut mama la muncă, zic eu calm.

- Nu vreau să te las, zice Josh și mă-mpinge de perete, izbindu-mi capul de acesta atât de tare încât am amețit și am căzut pe jos în momentul următor.

Ce vină am eu? Ce am făcut să merit asta? Astea erau gândurile mele în timp ce încercam să-mi deschid ochii. Aud o voce cunoscută strigându-mă și mă trezesc ca după un coșmar în cabinetul medical al școlii. Băiatul ce m-a împins era lângă mine și m-a întrebat, văzând că mă trezesc, cu o expresie facială  îngrijorată:

- Hei, ești bine? Ai pățit ceva? Cum te simți?

- Ce îți pasă ție? Tu m-ai împins! De ce ai făcut-o? Cu ce ți-am greșit? Că am vrut să fim prieteni? Că am crezut că ești, defapt, altfel față de cum te văd restul? Că plâng seară de seară fiindcă m-am atașat de tine?, strig eu, lacrimile începând să-mi curgă.

- Ty... Nu știu... Doar nu te mai apropia de mine, zice el și apoi pleacă, lăsându-mă plângând.

UNFAIR LOVEUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum