UNFAIR LOVE

Capitolul 1

Media: Tyler

*Din perspectiva lui Tyler*

    Mă uit la ceas, mai am ceva timp până trebuie să ajung la noua mea şcoală şi încep să merg mai lejer. Oare mă voi împrieteni cu viitorii mei colegi sau mă vor face să mă simt mai rău decât m-am simțit vreodată. Poveştile pe care le-am auzit de la vecinii care au fii şi fiice în aceste distrugătoare de vise nu par a-mi da prea multe speranțe, dar sunt optimist şi încrezător că voi depăşi cu bine ceea ce se va întâmpla în următorii patru ani.
  
     Ajung în fața clădirilor care aveau un aer de vile pentru copiii bogați, acestea aveau să fie locurile în care îmi voi petrece cea mai mare parte a timpului în următorii ani. Intru în curtea liceului care era deocamdată pustie, dar ştiu că acesta este calmul de dinaintea furtunii. Stau pe o bancă şi mă uit spre cerul care parcă are  să aducă Apocalipsa pe Pământ, sper doar să nu înceapă ploaia prea curând, dar o rafală rece de aer mă face să mă cutremur şi să-mi trag geaca călduroasă mai mult pe mine. Nu trece mult timp şi curtea este împânzită de câțiva băieți şi de fete care par a fi o gaşcă, iar în mai puțin de jumătate de oră începu şi aşa-zisa ceremonie. Pe rând, doamna director, poliția şi câțiva dintre profesori ne împărtăşesc câteva cuvinte despre cât de bucuroşi sunt de prezența noastră într-un număr atât de mare la această ceremonie şi ne-au urat bun venit noilor "bobocei" cum a strigat doamna director. Aceasta este o doamnă trecută de prima tinerețe, are un păr bogat şi încerca pe cât posibil să pară bucuroasă, dar micile gesturi pe care le face , îi dau emoțiile şi disperarea de gol.

    Suntem invitați, pe rând, toți nou-veniții şi ceilalți elevi care învăță în clasele superioare să ne admirăm clasele şi diriginții pe care îi vom avea şi care ne vor îndruma în anul care va trece. Urc treptele strălucitoare ținându-mă de balustrada transparentă, probabil fabricată dintr-o sticlă extrem de fină până ajung la etajul unde se află viitoarea mea sală de clasă. Ajung în fața uşii, trag o gură mare de oxigen şi intru, salutându-i pe ceilalți, dar niciunul nu pare să observe măcar faptul că mă aflu printre ei, fiecare era preocupat de a face altceva. Mă aşez în spatele sălii, pe rândul de la geam şi aştept să văd cine va fi viitorul nostru diriginte sau viitoarea noastră dirigintă. Într-un timp extrem de scurt apare şi doamna diriginte, o femeie nu foarte bătrână, scundă şi foarte emoționată, dar care după ce a rostit primele fraze mi-a dat impresia de dictator  rus din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Spune ea ce spune , ne împarte manualele care ne vor "ajuta" în următorul an şi ne acordă orarul pentru următoarele două săptămâni. Între timp ceilalți leagă prietenii şi schimbă vorbe, dar eu nu-mi permit luxul de a mai vorbi cu ei, mai ales după primirea extrem de "călduroasă" pe care am avut-o. Într-un final, încerc şi eu să schimb nişte vorbe cu unii dintre colegi, dar toți mă ignoră în continuare. Mă aşez, din nou, pe scaunul dur din lemn şi încep să privesc pe geam spre cerul care părea să dea semne de a se lumina, când o fată care zâmbeşte mă atinge pe spate şi mă întreabă:
- Hei! Pot să stau cu tine aici?
- Hei! Da, de ce nu?
- Mersi! Mersi! Mersi!, zise aceasta entuziasmată şi mă luă în brațe. Nemaiputând să o refuz, accept îmbrățişarea şi mă bucur că am reuşit să-mi fac o prietenă.
- Apropo, eu sunt Samantha, pe scurt Sam.
- Încântat de cunoştință, Sam, eu sunt Tyler.
- La fel de încântată, zice aceasta afişând un zâmbet la fel de sincer precum este şi vocea ei. Sam este o fată frumoasă, părul ei este blond, un blond precum aurul, iar faptul că era mult mai scundă decât mine, mă face să zâmbesc. Nu mai am timp să scot nicio vorbă deoarece doamna dirigintă ne dă acceptul de a pleca spre casă. Nu am apucat să mă ridic că noua mea prietenă entuziasmată îmi zice:

- Nu vrei să mergem la o cafenea, să bem o cafea sau un ceai?
- Scuze, nu am bani la mine, poate altă dată.
- Prostuțule, am zis eu cumva că trebuie să plăteşti tu?
- Nu, dar nu mi se pare corect ca o fată să plătească pentru un băiat, ci invers.
- Hai, gata cu vorba, dacă nu ți se pare corect, de data asta plătesc eu, iar data viitoare plăteşti tu. Corect aşa?
- Bine, văd că n-am nicio şansă de scăpare! Am să vin, zic eu cu un glas destul de entuziasmat.
- Hai, mergem cu taxiul sau pe jos?, mă întreabă ea cu privirea țintită pe ecranul telefonului performant pe care aceasta îl avea.
- Pe jos, e mult mai frumos să respiri aer curat să vezi peisajele frumoase de care oraşul nostru dispune, zic eu destul de încrezător pe mine.
- Bine, prietene, hai să mergem!, zice ea lăsând telefonul în poşeta sa neagră din piele.  Ieşim din clasă, coborâm scările şi plecăm din clădirea care păre să mă stoarcă de orice putere după doar prima zi de şcoală. Înaintăm puțin spre ieşirea din incinta şcolii, cu privirea spre cerul care se înseninase, când deodată mă lovesc de cineva şi cad jos pe betonul rece şi dur existent în această curte. Îmi ridic capul spre acesta şi observ un băiat bine făcut, înalt care zâmbea răutăcios, iar în spatele acestuia se aflau alți patru băieți care râdeau cu poftă de ceea ce tocmai se întâmplase.

- Blegomanule, tu nu vezi pe unde calci?, zice el râzând.
- Îmi cer scuze, nu am...
- Eşti un fraier, un mare fraier, zice el şi mă scuipă, după care pleacă ceilalți patru urmându-l îndeaproape. Prietena mea mă ajută să mă ridic.

- Se pare că domnul Joseph nu se schimbă niciodată, zice ea pe un ton răstit.
- Îl ştii?, întreb eu nedumerit.
- Da, a fost iubitul surorii mele la un moment dat, dar i-a dat papucii în momentul în care l-a văzut sărutându-se cu altă fată.
- Ouch, îmi pare rău de sora ta, dar îmi pare rău şi de mine, mă doare fundul destul de rău, mă plâng eu mângâindu-mi şi scuturându-mă în zona în care pantalonii mei avuseră un impact cu suprafața dură.
- Nu te mai plânge ca fata mare la măritat şi hai să mergem la cafenea, zice ea chicotind.
- Bine, hai, zic eu încercând să nu scâncesc de durere.

După nici 300 de metri de mers pe jos, simt un junghi în zona afectată şi mă aplec în jos de durere.

-Hei, Ty, eşti bine?, întreabă fata vizibil afectată.
-Da, dar mă doare, zic eu mai mult şoptind.
- Hai, chem un taxi, te duc acasă, zice aceasta şi-şi luă telefonul. În nici 5 minute soseşte un taxi galben care avea menirea de a mă duce acasă, când mă aşez pe banchetă un scâncet de durere îmi scăpă  printre dinți, dar mâna prietenei mele care o ține strâns pe a mea mă face să mă simt mult mai bine.
     Într-un timp foarte scurt ajung acasă, Samantha ajutându-mă să urc scările şi să intru în apartamentul meu destul de micuț. Fata pare să fie puțin surprinsă, dar nu zice nimic. Mama, văzându-mă aleargă spre mine şi mă ia în brațe.

- Tyler, fiule, eşti bine?, zice ea cu lacrimi în ochi.
- Da, mamă, doar m-am împiedicat şi am căzut, zic eu încercând să nu o îngrijorez mai mult decât e deja.
- Bine, fiule, zice ea ştergându-şi într-un mod discret lacrimile şi se uită la fata din spatele meu. Nu cred că am avut onoarea, eu sunt Kathia Johns, mama lui Tyler.
- Bună ziua, doamnă Johns! Eu sunt Samantha, noua colegă a fiului dumneavoastră şi l-am ajutat pe acesta să ajungă până acasă.
- Mulțumesc din suflet, zice mama îmbrățişând-o pe amica mea.
- Nu aveți pentru ce, doar suntem prieteni, nu, Tyler?
- Da, aşa e, zic eu scărpinându-mi ceafa şi afişând un zâmbet care le face pe cele două femele din fața mea să pufnească de râs.
- Bine, Ty, eu trebuie să plec acasă, zice fata cu o față tristă.
- Bine, Sam, zic eu şi o îmbrățişez strâns şi îi şoptesc un "Mulțumesc din suflet" la ureche, ea făcându-mi cu ochiul.
- Ceau, Ty, la revedere doamnă Johns, spuse ea şi plecă.
- Ceau, Sam, spun eu.
- Să ai drum bun, dragă, te mai aşteptăm pe la noi, zice mama.
    Mama mă ajută să mă duc în camera mea unde m-am dus să-mi fac un duş şi să-mi curăț eventuala rană pe care o am. După ce am facut ceea ce mi-am propus, m-am pus în patul moale, acoperindu-mă cu cearşaful alb, catifelat, lumea viselor cuprinzându-mă puțin câte puțin.