pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

s-a pierdut ( ? )

— Cum ai ajuns aici? Celebritățile nu au voie să se plimbe singure, m-a întrebat străduindu-se să rămână coerentă în engleza ei stricată.

Accentul ei era oarecum amuzant, ea rostind cuvintele sacadat, cu pauze după fiecare silabă, dar n-am spus nimic despre asta, întru-cât înțelegeam ce voia să-mi spună.

— Aveam nevoie de o pauză. Dar tu ești un idol, i-am spus. Tu de-abia dacă ai libertatea de a respira, i-am spus.

Bruneta s-a uitat la mine confuză, semn că nu a înțeles tot, dar nu i-am explicat ce voiam să spun, deși știam o boabă de japoneză. Ochii migdalați, căprui îi sclipeau, reflectând luminile orașului. Genul ăsta de frumusețe nu mă făcea decât să vreau să mor mai mult decât o făceau deja alte lucruri. Era intimidantă.

— Am fugit aici, îmi explică ea, de data asta în japoneză.

Se oprește, înainte să mai spună ceva. Chicotesc amar și îi răspund în aceeași limbă.

— Te înțeleg.

Îi priveam mâinile palide, jucându-se cu capătul curelei galben, care i se înfășura în jurul taliei subțiri și apoi, era lăsată în jos. Apoi, m-am uitat la pielea mea ciocolatie, apropiindu-se de semi întunericul pe care îl puteai găsi pe unele dintre străzile mai nepopulare ale Tokyo-ului. Arăta ca o vază de porțelan, iar eu, ca o cana de cacao fierbinte.

Cu un ultim salut și, aplecându-se ușor în fața mea, a plecat cine știe unde.

Mi-am apucat pachetul de țigări din buzunarul gecii, deschizându-l. Nu mai aveam nicio țigară și era singurul mod în care puteam să concurez cu focul ce-mi ardea printre coaste, dezvăluind doar aluzii stupide la final. Era singura mea eliberare de la ceea ce se chema 'faimă'.
L-am aruncat imediat, la cel mai apropiat coș de gunoi. Apoi, o sclipire mi-a trecut prin cap ca o imagine fugitivă a fericirii — numele ei era scris pe el.
I-am pierdut numele, am pierdut-o și pe ea și țigările, rămânând singur, într-un cartier mult prea luminat pentru gândurile mele negre. Eram singur să mă lupt cu propria persoană.

Mi-am scos telefonul din buzunar, privindu-i design-ul oribil. "Dar era cel mai scump!" mă gândesc. Cu faima asta, mi-am vândut sufletul și mi-am cumpărat tot ce cred ceilalți oameni care își permit să viseze că vor. Era ora 5 : 12 și nici nu trebuia să dorm ca să am coșmaruri.

Am pufnit și mi-am lăsat picioarele să mă ducă în stația de metrou, întorcându-mă la hotelul de unde se presupunea că nici n-am plecat.

Mă uitam la oameni, aproape amuzat la cât de inocenți erau. Unii omoară, unii fură, unii îți rup inima. Nu par așa de cuminți dacă o iei așa, nu?