pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

portocale

Ochii prezentatorului nu mai erau pe mine, privind acum dezaprobator către cameramani, dispărând din cadru. Încă îmi țineam zâmbetul pe buze, mândru ce ceea ce zisesem, iar fetele din stânga mea nu păreau atât de surprinse. Puteam să jur că în spatele gestului fetei cu părul verde era un fel de mulțumesc destinat mie, doar poate era doar o iluzie — își mușca buzele date cu gloss, bătând nervoasă cu degetele pe marginile de plastic ale scaunului.

— Ce-ar fi ca după interviul cu aceste minunate cântărețe, să ne oferi un spectacol în care să interpretezi o piesă a ta? propuse MC-ul accentuând ultimul cuvânt, urmând ca vocea lui să se frângă de parcă se îneca cu propriile  cuvinte.

Nu înțelegeam taboo-ul, nu vedeam dincolo de zâmbetul nesigur al celui ce ținea un microfon în mână în locul unei lavaliere ca noi. Urechile îmi erau pline de sunete de aplauze imaginare și ovaționări la eliberarea mea publică. Pe scurt, eram un orb, surd într-un platou cu oamenii ale căror mâini erau prinse cu panglici sclipicioase. Încă nu știam ce le încătușa degetele, dar am aflat.

— Aș fi onorat, am răspuns simplu.

Puteam aproape mirosi invidia MC-ului la felul în care cuvintele mele ieșeau atât de simplu și de natural pe când pronunția lui era oarecum greoaie și mult prea accentuată.

Continuasem să vorbim despre viața de dinainte de concerte, despre machiaj și scenă și fani. Fetele zâmbeau frumos, făcând inimi din degetele lor și arătându-le la cameră. Își iubeau fanii și le mulțumeau. Eu, pe de altă parte, m-am trezit la realitate și mințeam iar. 

— E mereu un soi de bâzâit înaintea unui concert, inima îmi bate ca nebuna și nu pot face altceva decât să mă rog că totul va ieși bine, am spus, zâmbetul era totuși ușor de păstrat pe față.

Voiam de fapt să explic un atac de panică pe care îl aveam când aflam că oamenii mă vor asculta cântând versuri fără noimă pe o scenă plină de fum. Voiam să spun că nu puteam repira la gândul că nu puteam să mă întorc acasă.

— Acum, YG poate să cânte în sfârșit ceva creat de el! anunță prezentatorul zâmbind încântat.

— Melodia se numește "În cap, tac", am anunțat chicotind.

Era un titlu care mă făcea să zâmbesc, deși n-aș fi avut cum să explic de ce.

— Acapela? întreabă bărbatul din spatele camerei.

Nu-i răspund, doar dau din cap afirmativ.

"Portocale, într-o ladă, pe marginea unei străzi din Bangkok,
Îmi amintesc de tine, slab, vag, cu parfum de drag.
Îmi spun iar despre tine, ca un început stricat
Apoi, valorificat, am continuat să te iert și-acum, în cap, tac.
Miros a nou, a noi, a colecția de regrete pe care mi-o țin sub pat.
Întreb cât costă, timp."

Nimic mai mult decât rap, nimic vocal, nicio notă înaltă de atins, dar MC-ul și cei din spatele camerelor mă priveau, ochii sclipindu-le l. Totuși, formele subțiri ale tinerelor din afara cadrului păreau reci, de neatins. Aproape geloase pe libertatea mea, mă priveau fară expresie — toate, mai puțin cea cu părul verde.