pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

arzi

Aplauze ireale, aplaudând macabra scenă ce mi se întindea în fața ochilor, se perindau prin urechile mele. MC-ul privea descurajator, lovindu-și palmele una de alta, exact ca fetele ce dispăruseră din raza mea vizuală.

— Am vrea să-l vedem pe un nou album! vorbi, oprind transmisiunea cu o altă formulă pe care nu am înțeles-o.

Japoneza mi se părea, de departe, cea mai melodioasă dintre limbile pe care urechile mele le-au auzit.

Managerul meu aștepta în spatele camerelor, cu ochii ațintiți la mine, flăcări arzându-mă de la distanță.
Din păcate, eram prea naiv, orbit de propriile mele idei ca să observ felul în care pantoful lui de lac bătea un ritm apăsat pe podeaua rece.

Am ajuns la el zâmbind.

— YG, cine naiba te crezi? Crezi că plătesc oamenii ăia ca tu să îi faci inutili în două secunde?! anunță Kashimoto pe un ton calm.

— Nu mi-ai dat șansă să arăt ce pot vreodată! m-am apărat.

Omul, nu trecut cu mult de vârsta de trezeci și doi de ani, inspiră zgomotos, făcându-mi semn să-l urmez.

— Pentru că știu ce trage la public! Ladon, tu înțelegi asta?! Nu am nevoie de cântecele tale idioate!

Se oprise, făcându-mă să mă lovesc de umărul său, pierdut în propriile gânduri. Nu putea vorbi serios. Aveam șansa pentru o secundă, să demonstrez că am ceva de oferit și avea de gând să o distrugă.

— Sunt inutile! țipă acesta, speriând una dintre femeile ce se plimbau de colo-colo cu haine și umerașe. Îți distrugi cariera pentru că ești un idiot și fără mine n-o să ai niciun viitor! chicoti bolnav, calmându-și tonul încetul cu încetul. La școală nu o să te mai întorci, nu de parcă ai fi avut o șansă oricum, nu ești destul de bun pentru orice altă meserie! era serios. Patetic.

Inima mi se oprise, fiecare cuvândt rezonându-mi în creier, ca o harpă, iar, brusc, fiecare coardă se desface de cadru, iar tot visul meu se sparge de podea.

Am tăcut.

L-am urmat prin coridoare luminate, aproape plutind asupra covorului gri ce se întindea dintr-o parte în alta. Se simțea în aer, în sânge, cum ard, asemenea unei decepții dizolvându-se în fum.

M-am proptit în mijlocul coridorului larg, picioarele refuzând să coopereze. Se vedea că tremuram, chiar de la o poștă. Dar eram bărbat, nu puteam să cad învins, așa că am lăsat un oftat sonor și m-am sprijinit de perete.

— Ce dracu faci?! îl auzisem pe
Kashimoto înjurând.

Nu era prima dată, dar întoarcerea bruscă și privirea lui au fost primele furtuni pe care le văzusem de aproape. Palma lui venise în contact cu ceafa mea, trezindu-mă la realitate — una dezamăgitoare dacă îmi este permis să spun.