pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

pentru că așa se întâmplă

@/iamYG pe Twitter:
"01110000 01100101 01101110 01110100 01110010 0111010 00100000 01100011 01100001 00100000 01101001 01110101 01100011 00100000 01100100 01110101 01110010 01100101 01110010 01100101 01100001 00100000 01110011 01101001 00100000 01100100 01101111 01100001 01110010 01100101 00100000

31yu/ 9;9?1 /9y(k y1w1/9€1)"

78.863 de aprecieri . 54.231 de comentarii . 12.547 de redistribuiri

comentarii:

@/flawlessd :
"ce dracu'?!
e cumva un indiciu pentru un cântec nou?"

@/xtaxgs
"pot rezolva asta"

Am zâmbit privindu-mi urmăritorii derutați încercând să găsească sensul — poate, cu puțin noroc, aceeași stare o avea și managerul meu la vederea postării.

Vixen:
001?????

Modul ei de a vorbi era interesant, oarecum copilăresc dacă stăteam să mă gândesc.

Eu:
00100000

I-am răspuns, lăsându-mi telefonul jos, uitându-mă iar la oglinzile din sala de antrenament — nu le părăsisem în ciuda stării pe care o avusesem înainte. Refuzam să mă opresc pentru că nu aveam voie să fiu egoist. Toți plecaseră, iar imaginea distorsionată pe care o aveam în față era o figură înaltă, destul de slabă — deșirată, de culoare ciocolatie.

Obișnuiam să iubesc lucirea pielii mele la lumina slabă a neoanelor din sălile mici în care exersam, dar de când ajunsesem aici, în Tokyo, în orașul ăsta dat naibii, pielea mea mi se părea urâta, prea întunecată. Eram închis la culoare într-un loc în care până și noaptea e luminoasă și se făcea contrast.

Nu aparțineam locului.

Muream pe dinăuntru, sunetul dezgustător al telefonului comprimându-mi încet-încet gândurile, acoperindu-mi respirația sacadată. Cu toate astea, trona beat-ul singurei melodii scrise de mine pe care am auzit-o urlând în boxe pâna acum.

Vixen:
Deci, ce tip de sânge? Am întrebat mai devreme, dar n-ai răspuns.

Engleza ei devenise brusc bună, lucru ce mă surprindea enorm. Google Translate n-ar fi fost în stare să traducă așa ceva atât de bine.

Eu:
Nu știu.

N-a mai răspuns după aceea, cu toate că văzuse mesajul. Mă întrebam — ea cântă ce vrea? poartă ce vrea?

M-am sprijinit de peretele alb, rece al sălii, inspirând adânc. Îmi doream să pot respira, dar plămânii doar inspirau oxigen și expirau dioxid de carbon.

M-am ridicat, privirea încețoșându-se pentru puțin, făcâdu-mi pașii rapizi către ușă.

— Hei, tată? îl apelasem.

— Alo? Ah, da, ce mai faci? Suni obosit! exclamă.

Vocea lui era cumva nesigură, tremurândă — de parcă nu era gata pentru ce aveam de zis.

— Îmi lipsiți, am spus, scurt, făcându-mi pașii spre ieșirea din clădire.

Un oftat greu, încărcat de sentimente s-a auzit din partea lui, dar știam cumva că zâmbește.

— Și tu nouă! Lucrează cât de bine poți ca să te întorci aici, îmi spusese el, accentul său stâlcit, tipic unui nigerian făcându-și apariția.

Am chicotit amar.

— Mama cum e? am întrebat, cu toate că răspunsul era ceva de care mă temeam adânc.

— E bine, lucrează și ea la fel ca tine, până noaptea târziu.

Am știut atunci, pe moment, că sunt mințit, că familia mea cădea ușor-ușor în dizgrație, se despărțea, spărgea și pierdea.

— Ce s-a auzit? am întrebat.

— A, nimic, era televizorul, îmi explicase tatăl meu, închizându-mi apoi.

Nu puteam să-mi explic cum credea că n-am auzit până acum o sticlă trântită de masă. De când plecasem, lucruri ca astea se întâmplau, cel puțin auzeam despre ele de la sora mea sau de la vecinul cu care obișnuiam să mă joc când eram un puști, un băiat păcălit de reflectoare.

Urcasem scările până în holul clădirii, luându-mi pe umeri geaca. Îmi luasem și geanta cu echipamentul, ieșind rapid pe ușile uriașe, de sticlă ale companiei. Aerul rece, iernatic se simțea a dracului de bine — de parcă știa sentimentul de a fi sufocat.

— Restaurantul Gairo! Restaurantul Gairo! striga o doamnă pe la a doua tinerețe, ținând niște pliante colorate.

Reușeam cu greu să disting conversația unui cuplu de lângă mine, iar sunetul mașinilor era chiar liniștitor, împletindu-se cu toată gălăgia.

— Mulțumesc, murmură doamna cu pliantele după ce am luat unul, cercetându-l.

Stomacul îmi urla de foame, iar locul părea primitor. Nu era departe, doar mai jos, pe o alee luminată de câteva felinare. Avea un alt sentiment, era mai liniștită, aproape tradițională, exceptând fata din colț, îmbrăcată asemenea unei școlărițe dintr-un anime deochiat.