pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

regretele noastre

Chase Atlantic în căști, coborând scările către holul hotelului, cu o mască neagră acoperindu-mi chipul, doar ochii de un negru slipitor, făcându-și apariția. Oricât aș fi vrut să arăt ca un rezident obișnuit, felul în care mă ascundeau țipa "celebritate cu o idee jalnică de a fugi de papparazzi".

"I'll be watching fame turn to punishment." sunau versurile din căști, amintindu-mi de mâna întinsă către succes care acum îmi tăia aripile. Faima e un stil de viață dat naibii. Puteam auzi pașii grabiți a unuia dintre oamenii ce erau meniți să mă apare, lucru care mă face să mă întorc, blițul unui aparat răzvind printre notele melodiei Into It care continua să îmi descrie viața, lumina lipindu-mi-se de retină.

Și oricât aș fi  vrut, nici noaptea, nici ziua, nu aș fi putut îmbrățișa ideea unei realitați în care să mă pot plimba singur.

Mâinile întinse ale celor doi ce mă însoțeau mă îndreptau spre un Mercedes negru, cu geamuri fumurii și nu puteam să fiu mai fericit în viața mea, deși nici acolo nu eram ferit de propria-mi celebră persoană. Era totul un castel de cărți — instabil și nesigur, jucându-mă el mai mult decât mă jucam cu el.

Îmi trecea un gând mort prin fața ochilor, îmi ardea printre vene. Voiam să mă separ de YG și să rămân doar eu, dar oricât aș fi vrut, eram lipiți, cusuți cu ață albă. Niciunul nu mai eram reali.

— Aș vrea să fiu faimos, aud pe tipul înalt, cu părul vopsit într-un negru nefericit.

Vorbele lui sunau ca un oftat, nu ca ceva fericit. Sunau de parcă știa care-i era sentința.

N-am zis nimic, nu era dreptul meu să o fac, deși celebritatea era ceea ce mă lasa să fac ce vreau — să cânt.

— Fără poze! tună vocea șatenului din dreapta mea, același tânărul bine făcut care își îndindea mâinile, asigurându-mă că niciun fotograf nu va pune mâna pe mine.

Eram obișnuit să mă întorc și să văd un aparat, un obiectiv în locul unor ochi, unor buze și unui nas.

Am intrat în clădirea în care eram așteptat pentru un interviu. Ce era mai interesant, că la el aveau să ia parte și cele din trupa lui Vixen.

***

— Bună ziua și bine v-am găsit! spusese MC-ul în engleză, accentuând fiecare cuvânt de parcă încerca să sublinieze că era fluent. Sunt atât de încântat să anunț că astăzi voi vorbi cu cele mari senzații ale muzicii — YG și Floral.

Felul în care cele două nume s-au auzit era aproape rușinos, dezonorant.

— O primă întrebare, cine scrie versurile cântecelor voastre?

Am fost sfătuit ce să spun, cum să zâmbesc și cu ce parte a feței să stau la cameră pentru a fi sigur că nimic nu le oferea celor care mă priveau ocazia să comenteze.

— Păi, trecem printr-un proces lung, în care toate ajutăm. Deși ideile principale vin de la ele, spunea una dintre membrele trupei Floral, arătând către persoana pe care am recunoscut-o ca Vixen și către o altă fată, una cu părul vopsit o nuanță pastelată de albastru.

Ochii îmi rămăseseră lipiți pe forma brunetei.

— Ce ai de spus, YG?

— Cântecele mele sunt rareori scrise de mine, deși cred că am potențial în lucrul acesta, am spus, zâmbetul pictându-mi-se peste expresia moartă de dinainte.

Eram liber.

Pentru o secundă, cuvintele mele mi-au sunat ca o eliberare, un act rebel. Dar totul nu era decât o intrigă, un buton de pornire a unui Iad pe care nu eram gata să îl simt încă.