pe marginea unei clădiri din Tokyo, am vorbit cu diavolul

ți se răcește ceaiul (!)

masa era plină de partituri și versuri scrise de mașini reci, în centru tronând o cană fierbinte de ceai. mirosul de mentă dansa odată cu aburii. pe fundal, cântând beat-ul încet al cântecului pe care trebuia să-l scot în două săptămâni, îmi simțeam urechile gata să sângereze la felul în care vocea mea pronunța versurile stupide.

"Dansează cu diavolul, de parcă e ultimul tău tango", versurile curgeau pe ritmurile liniștite ale cântecului pe care le distrugeam cu vocea mea joasă, ușor răgușită. erau proaste, pentru că dacă dansezi cu diavolul, e clar ultima clipă când mai vezi lumea. am fost acolo, am văzut și-am ars.

trebuia să fac vocalize, dar le-am uitat, ca întotdeauna. priveam dincolo de sticlă la cana mea, așteptându-mă cuminte. mi-am așezat căștile pe urechi din nou, continuând să cânt aberații ce se vor poetice.

după o vreme, am rămas tăcut, evaluând clipa în care liniștea învăluise cu totul ceea ce îmi era în jur, dar nu pe mine. mă gândeam. mă gâdeam care e ceaiul meu preferat.

îmi plăcea ceaiul cald, servit în liniște, de un om simplu, la o terasă simplă, dar privindu-mă atunci, nu îmi plăcea ceea ce aveam în cană. era o altă durere, rece și împachetată frumos în mentă. îmi plăcea ceaiul de fructe de pădure, dar aici nu mai aveau. preferam ceva fierbinte, sorbit alături de fata pe care o așteptam și atunci să se așeze pe partea cealaltă a mesei când mă opream la vreo cafenea. o tânără superbă care n-avea decât să mă înece în apele Styxului și să mă lase pradă de război lui Hades.

am împins cana mai în față, vârsând câțiva stropi pe o foaie acoperită în scrisul caligrafic al unuia dintre cei ce-mi scriu cântecele. nu era o pierdere, ci o victorie. la moment, mi se păruse aproape de un act de rebeliune specific unui adolescent înfuriat, dar nu eram departe de conceptul ăsta.

în studioul ăsta din Tokyo trebuia să-mi petrec următoarele luni, lucrând la un album al căror versuri erau scrise deja și a cărui acorduri erau deja sintetizate. poate și vocea mea putea fi înlocuită de un robot.

YG:
"Da, Vixen?"
îi răspund într-un final fetei cu care mă văzusem cu o zi înainte, cea a cărei ochi sclipeau în luminile panourilor de reclame din Shibuya.

VIXEN
"Ce mai face?"
îmi scrie înapoi. colțurile gurii mi s-au ridicat la greșeala ei, dar era de înțeles. plus, mesajul avea un soi de inocență care-mi surâdea.

am deschid Google Translate-ul, rugându-mă ca traducerea să fie bună.

YG:
"Îmi beau ceaiul."
i-am răspuns folosindu-mă de alfabetul Hiragana.

Vixen suna ca o pauză și aveam nevoie de una.

Vixen:
"Te las să îl bei în liniște. Se va răci." am tradus eu. mă surprindea că avea sens.

YG:
"Nu-mi place ceaiul ăsta. De acum o să beau doar cafea."

Nimic, niciun mesaj nou nu mai apăruse în următoarele minute, semn că ar trebui să îmi continui treaba, pierzându-mi din libertate.

Apoi, telefonul îmi vibră în buzunar neliniștit ca o ploaie de vară.

Vixen:
"Nu ai încercat niciodată ceai roz, așa-i?"