Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tokyo ; Hotel Park Hyatt ; 6 : 32 am
eram treaz de ceva vreme, privind cu ochii mei priveliștea vag conturată a orașului prin ferestrele înalte, oferindu-mi cea mai bună șansă de a observa vârfurile unora dintre clădirile ce mă înconjurau.
mă întorc către masa din fața canapelei, unde se așează, tipic, cănile de ceai, ba chiar și fructele pe care îi primesc în fiecare dimineață din partea hotelului, uitându-mă către o folie de un argintiu sclipitor. îmi rănea ochii sclipirea parșivă, aproape dându-mi de gândit la vreun plan ascuns, dar până la urmă, erau doar pastile — aprazolam.
mi-am întins degetele lungi, ciocolatii câtre folie, strângând-o ușor ca să-i aud scârțâitul șters, greu de distins de limba ce se auzea din difuzoarele ecranului plat, o limbă pe care nu o înțelegeam. pastile americane în mâinile unui mix de rase, așezat pe canapeaua unui hotel japonez, mi se pare aproape ironic. ceva din amestecătura asta de state se simțea atât de calm și normal, dar pe de cealaltă parte, era atât de zgomotos.
am luat o pastilă de parcă era nimic. chiar era nimic. nu era vreun drog, deși n-aș fi ezitat să îmi vând toate biletele de concert pe ceva care mi-ar fi șters din minte faptul că managerul meu trebuia să apară cât de curând și să mă cheme la cine știe ce ședință de poze pentru a-mi promova noul album.
— nici măcar nu e albumul meu! exclam, rupând gălăgia comfortabilă.
nu era nimeni care să-mi vadă furia așa că-mi puteam da foc la inimă cât voiam, dar numele acelei fete îmi juca printre faldurile emisferelor cerebrale ca o fantomă menită să-ți anunțe moartea prematură. instinctiv, mi-am pictat atitudinea în verde, ștergând roșul din nervi și rămânând doar cu prima literă a unui grup ce o definea pe fata de mai devreme.
și, la naiba, că-i pierdusem numele pe pachetul ăla de țigări și acum am rămas doar cu o vagă idee a cui putea fi chipul pe care-l întâlnisem.
telefonul îmi vibră în buzunar. tresar, surprins de noul sunet alăturat simfoniei televizorului și al remixului ce striga din difuzoarele laptop-ului.
— YQ, ce faci, campionule? aud vocea uimitor de exaltată a managerului.
puteam să fiu sigură că ceva nu era bine, cel puțin pentru mine.
— Muzică, Kashimoto, muzică, îi răspund pe un ton plictisit, sperând ca el să fi sesizat lipsa de vlagă.
logic că domnul din partea cealaltă a conversației n-avea să bage de seamă atitudinea mea, lăsând-o doar ca o nuanță de susținere a discuției.
— Dar , YG, de aia ai compozitori plătiți! se revoltă Kashimoto. Relaxează-te, diseară cânți pe cea mai mare scenă a Tokyo-ului.
am oftat sonor, managerul meu decizând ca de data asta să ia acest lucru în considerare, adresându-mi-se pe numele real. venit din gura lui, suna ca o jignire.
Uram asta, uram felul în care totul părea atât de simplu, făcut de alții. Cu toate astea, nu făceam nimic. Mă înecam încet în confortul canapelei, plângându-mă doar. Eram ipocrit, vrând să schimb și, totuși, nu ridicam un deget pentru revoluție.
Am trântit telefonul între pernele vișinii ale canapelei, urmându-l apoi cu un oftat sonor. Mintea îmi era la fel de coruptă și voiam să renunț sincer, să stau și să mă bucur de liniștea muncii altora.
Televizorul nu mai concura de ceva vreme cu gândurile latente, iar priveliștea vastă a orașului, ușor de admirat de altfel, nu era nici pe departe la fel de mare ca valurile în care m-am aruncat. Mă apropiam de ea, de cea care mă aștepta, cu drag și acela era primul pas.
Atunci, am comis unul dintre cele șapte păcate mortale — trândăvia.
