Prinsă în ghearele durerii așteptându-și sentința la moarte. Fiecare gură de oxigen, era un pas mai aproape de marginea stâncii. Aștepta să cadă în gol pentru că aripile le pierduse de mult. Nu le merita, ea nu era înger, nu dădea dovadă de puritate, tandrețe și dragoste, ci de ură și slăbiciune. Încerca să scape de lanțurile amărăciunii, de călușul cuvintelor nerostite și de rănile neînchise ale vieții. Merita să fie pedepsită prin foc și chinuită prin cuvinte reci. Merita să fie răpusă de vântul rece de iarnă și ignorată de mireasma florilor de primăvară. Nu voia să mai aștepte, nu mai avea de ce. Era timpul să se prefacă in praf și să fie uitată.
Același căcat.
