Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— M-am gândit la ce mi-ai spus tu, nenea.
Wonpil îl privește surprins. Trecuseră câteva zile de când nu-l mai vizitase pe Hansol și îi adusese acum o sticlă de suc de portocale pentru a-și cere scuze. Nu îl uitase, în fiecare zi se întreba cum o mai duce micul său prieten. Acasă, însă, lucrurile merg neobișnuit de bine, deși nimeni n-a pomenit despre lucrul care îl speriase atât de tare pe Younghyun. Wonpil știe că cei trei încă îi ascund ceva, iar asta îi umbrește bucuria. Apoi, mai e și norul, care încă picură lumini frânte pe umeri și îndoială în suflet.
Stă pe bancă, lângă băiatul care ia înghițituri scurte, dându-și capul pe spate într-un gest exagerat, vrând să imite băutorii de whisky. Picături de suc i se preling pe bărbie și Wonpil i le șterge cu blândețe cu mâneca sa, în timp ce așteaptă să spună la ce s-a gândit.
— Bănuiesc că și tu te-ai gândit, fiindcă nu te-am mai văzut o lună.
— Au fost câteva zile... bărbatul privește vinovat în pământ.
— În fine, tot aia. M-am gândit la o persoană pe care o cunosc de foarte mult timp, de cel mai mult timp, în care pot avea încredere, care știu că mi-ar spune orice.
Hansol face o pauză, rânjind ștrengărește spre Wonpil, mulțumit de suspansul creat. Ia altă gură de suc, dându-și capul poate puțin prea pe spate, fiindcă se îneacă și tot lichidul portocaliu ajunge pe fața și hainele lui. Bărbatul încearcă să-l bată pe spate și să-l șteargă, dar amicul său îl respinge și, dând un șut sticlei goale, murmură plin de ciudă:
— Fir-ai tu să fii.
— Eu ți-am spus să nu mai bei atât de repede, zâmbește amuzat Wonpil. Nu te aleargă nimeni. Mai ai timp, nu ești în armată.
Tresare, încercând să alunge o lumină frântă care ajunsese în mintea sa, la amintirea locului care l-a distrus. Văzându-l însă pe Hansol atât de morcovit, îi mângâie brațul mic și subțire ca un picior de păianjen și adaugă cu blândețe:
— Îți aduc mâine altul.
Ochii băiatului strălucesc.
— Așa, cum spuneam, am găsit o persoană care seamănă destul de mult cu prietenii tăi. Mama. Îmi ascunde multe lucruri.
Wonpil zâmbește, gata să-i explice că acele lucruri nu sunt încă potrivite pentru el, dar băiatul continuă:
— Nu-mi spune cine e tata. Și unde e.
Bărbatul îl privește șocat. Nu se așteptase la așa ceva.
— Ce e? se încruntă Hansol către el, apoi își lasă din nou privirea în jos, bălăngănindu-și în gol un picior. Mai există și alți copii fără tată.
O altă lumină frântă cade pe umerii lui Wonpil. Încă un regret adunat la toate celelalte, încă o greutate pe sufletul său.
— Când o întreb, de obicei mă ignoră. Alteori mă alungă și plânge de una singură, pe ascuns - crede că eu nu știu. Uneori îmi spune că e un împărat, un zeu, un spiriduș sau alte creaturi din poveștile pe care mi le citește. Și îmi mai spune și că îl voi întâlni curând, foarte curând. Dar eu nu mai cred. Poate, pur și simplu, îngerul păzitor nu mi-a dat și mie un tată, poate așa m-am născut. Dar e un sentiment ciudat, știi?
Wonpil îl trage în brațe și își poate simți hanoracul umed din cauza lacrimilor copilului, ale sale și luminile frânte ale norului.
— Știu exact la ce te referi, murmură, mângâind părul negru, murdar al băiatului. Știu prea bine.
— Și m-am gândit că uneori, prietenii, mamele și toți ceilalți îți ascund lucruri fiindcă nu vor să te rănească, continuă Hansol cu fața afundată în pieptul prietenului său. Vor să te protejeze. E drăguț din partea lor, dar... Nu-și dau seama că ne-ar fi mai bine dacă ne-ar spune.
Dacă se uită bine, Wonpil poate vedea un alt nor formându-se, unul deasupra capului băiețelului. Luminile frânte sclipesc amenințător ca o mie de oglinzi ale propriului său nor, iar bărbatul îi face o promisiune copilului, așa cum îi făcuse cândva și lui Dowoon - o să-i găsească tatăl. Iar sieși își promite altceva: nu va lăsa pe încă cineva să cadă pradă umbrei norului.
❖ ❖ ❖
Wonpil stă deja de trei ore în fața micului său pian electric, când cineva intră în cameră pentru a cincea oară, făcându-l să se oprească din a cânta. Îl privește enervat pe Younghyun, care nu-i oferă decât unul dintre toate zâmbetele sale strălucitoare și, cumva, forțate.
— O singură dată dacă mai intri ca să mă întrebi „ce fac" și îți jur că-ți zic Brian pentru tot restul vieții, îi replică sec pianistul înainte ca celălalt să apuce să spună ceva.
La auzul apelativului, strâmbă din nas, dar nu iese.
— Am auzit că iar compuneai ceva, zâmbește.
— Nu, zău? îi răspunde, încercând să se ascundă după indiferență. Nu-i place să-și arate compozițiile, care sunt oricum mai multe și mai slabe decât cred cei trei prieteni ai săi.
Privirea lui Younghyun se schimbă de la veselie la înțelegere, calm și blândețe. Se așază lângă el și își trece o mână după umerii săi.
— Hei, îi spune pe un ton jos, e în ordine. Poți să ne arăți, până la urmă, suntem cei mai buni prieteni ai tăi. În plus, ai talent și m-ai ajuta mult cu scrierea pieselor.
Wonpil se îndoiește mult, dar ia o gură mare de aer în piept. Dacă ei îi ascund lucruri, asta nu înseamnă că el trebuie să facă la fel. Poate fi mai bun decât ei, poate să se răzbune oarecum. Totuși, de când e el în competiție cu ei? Alungă rapid gândurile, deși știe că nu poate scăpa de luminile frânte care picură cu fiecare sentiment de ură, tristețe, singurătate.
— În regulă. Adu-i și pe ceilalți. Și nu uita că amenințarea cu Brian e încă valabilă.
Iar atunci când toți se adună în jurul său, bărbatul închide ochii strâns și își cântă încet, șovăitor, aproape șoptit melodia despre promisiunea făcută lui Hansol, despre groaza pe care o simte în fiecare zi când privește norul, despre dorul pe care i-l poartă lui Dowoon. Despre tot ce nu a putut să le spună prin cuvinte.
