the first rain of broken lights ⋰ day6

10 | În care poveștile norilor îi aduc puțin mai aproape

10 | În care poveștile
norilor îi aduc
puțin mai aproape

Din cauza bătăilor care scuturau apartamentul și a temerii că ușa se va sparge și oricine ar fi fost afară va pătrunde, Wonpil n-a dormit toată noaptea. Zorii trandafirii l-au prins stând ghemuit lângă ușă, gata oricând să fugă sub biroul din camera sa, abia îndrăznind să respire și cu Younghyun, Jae și Sungjin lângă el. Bărbatul își putea citi groaza de pe chip în chipurile lor. Așa au rămas toți patru, cu bătăile inimilor ținându-i treji și uniți, în sfârșit, de același sentiment, lângă ușă.

Când să respire a devenit ceva mai ușor, Wonpil s-a întors în camera lui. S-a chinuit să adoarmă, dar bubuiturile reveneau în mintea sa oricând închidea ochii. A rămas câteva ore cu privirea ațintită la tavan, mult prea obosit ca să încerce măcar să proceseze ce se întâmplase. I-a auzit pe Jae, Younghyun și Sungjin discutând aprins și apoi plecând. Nu s-a sculat din pat ca să-i salute sau să-i oprească să plece. Poate omul era pe urmele lor... Wonpil ignoră acel gând.

Totuși, ce se întâmplase? Nu se gândise niciodată că ce îi ascund cei trei poate fi ceva care să le pună viața în pericol. Poate fusese numai un bețiv, un drogat care intrase în primul bloc și bătuse la primul apartament. „Nu fi prost, Wonpil.” Ceva se întâmplă. De când venise, ceva se întâmplă. Dar i-ar fi putut ajuta... Ce îi ascund, de ce n-au încredere în el?

Frustrarea îl lasă și mai obosit.

E jumătatea zilei și el tot în pat zace, gândindu-se și răzgândindu-se, rotindu-se în cerc, însă cheia se află numai la cei trei. Deja aflase de la Sungjin că Younghyun are treabă cu poliția, poate îl mai trage de limbă. Poate le ia urma. Poate...

Stop. Are nevoie de o gură de aer.

❖❖❖

Acasă o găsește numai pe Jisong, care îl privește sceptic înainte să îl lase să intre. După mâinile care miros a clor, fruntea transpirată și petele de apă de pe rochia de casă, Wonpil înțelege că probabil spală rufele.

— Hansol e la școală, mormăie femeia, ștergându-și mâinile de poalele rochiei.

— Voiam numai să-ți fac o vizită.

— Ăsta nu-i un loc în care oamenii vin și pleacă după cum doresc.

Wonpil tresare surprins de ostilitatea mamei prietenului său.

— Voi pleca atunci, dacă ai treabă.

Brusc, privirea cafenie lui Jisong se îmblânzește. Ca și cum ar fi regretat atitudinea de mai devreme.

Vorbele ei nu fuseseră pentru el. Ceva se întâmplase.

— Vino în bucătărie. Am să-ți fac o cafea.

Așezându-se la măsuța cu colțurile sparte și lemnul decojit, Wonpil oftează. Când venise, nu se gândise la mai mult decât a-și limpezi mintea, a-și lua mintea de la bătăile inimii care seamănă prea mult cu bătăile din ușă. Dar acum...

De fapt, cu ce l-ar putea ajuta Jisong, dacă ar ști? Dacă nici de copilul ei nu are grijă, cum să-i ajute pe ceilalți? N-are rost să pună și altă greutate pe umerii ei.

Bărbatul observă că norul ei e mai... întunecat. Și mai mare. Și mai plin de picături frânte decât ultima dată.

— Ce s-a întâmplat? sparge liniștea, arătând cu capul spre negura umedă.

Jisong nu-i răspunde, ci se mulțumește numai să-i lase cafeaua pe masă și să se așeze în fața lui. La ce se așteptase, până la urmă?

— Și totuși, de ce vii aici? N-ai treabă cu colegii tăi? Tonul său nu e sfidător, doar curios. Ziceați că sunteți o trupă.

— Ziceam... oftează lung.

Sinceritate pentru sinceritate.

— Ce-i? V-ați despărțit?

— Nu chiar. Doar că... îl așteptăm pe cel de-al cincilea membru. E încă în armată. Bateristul.

Jisong aprobă din cap.

— Știi, Hansol îmi amintește foarte mult de bateristul ăsta, de Dowoon. Ca personalitate.

Dar construcția-i voinică nu-i a lui Dowoon, chipul nu-i al lui Dowoon, privirea aceea neagră și ageră nu-i a lui Dowoon. Aparțin altcuiva...

— De ce-mi spui asta?

Wonpil ridică din umeri. Jisong zâmbește.

— Cândva, știam să cânt la baterie.

— Serios? întreabă surprins.

— Da, chicotește femeia. Aveam acasă un set de tobe. Încă îmi pare rău de vecinii mei.

Wonpil aproape că o vede. O tânără bine-făcută și puternică, având obrajii plini, ochii strălucitori și pielea moale în loc de fața trasă, vlaga din privire și tenul gălbejit și uscat, cântând la tobe, fără să-i pese de reclamații sau să lase orice altceva să o întrerupă. Ar vrea să vadă imaginea aceea reală.

— Și? De ce te-ai lăsat?

Chipul ei se întunecă.

— L-am vândut. Am vândut multe, de fapt. Absolut tot ce-am putut, absolut toate lucrurile fără de care puteam trăi – greu, dar puteam trăi. O picătură se sfărâmă de umerii ei osoși. Le-am vândut cui mi le-a cerut și am primit altceva. Locuința asta, pe Hansol...

— Ai vândut? Wonpil rămăsese șocat. Ce-ai vândut pentru Hansol?

Nu așa vede el relația dintre o mamă și un copil. Nu ca pe un schimb, nu ca pe niște bani.

— Multe. Cu asta, Jisong pare să spună tot. Dar nu-mi pare rău, aș lua-o de la capăt și mâine, doar că mi-e destul de greu. Altă lumină se prelinge pe ceafa sa.

Wonpil nu o mai văzuse niciodată pe Jisong dispusă să vorbească despre trecutul ei, despre familia ei cea dezbinată și despre sacrificiile pe care le-a făcut. Amintiri trezite.

Amintiri trezite.

— Fostul tău soț te-a vizitat, începe bărbatul cu o voce tremurătoare, realizarea făcând lumină în mintea sa. Nu-i așa?

— Mi-a cerut să mă întorc la el. Femeia privește în gol, trecând pe lângă Wonpil, ca și cum l-ar vedea pe tatăl lui Hansol chiar acolo. Mi-a cerut să fac asta, s-a umilit, mi-a promis bani, vacanțe și un trai confortabil, dar nu pot. Vocea tulbure i se frânge. Nu pot, nu cu ce-a fost, nu cu tatăl meu...

Ușa se deschide brusc, atât de brusc, încât Wonpil crede că e iar în apartamentul lui. Dar Hansol e cel care năvălește înăuntru. Trântește ușa și o zbughește în brațele mamei sale, începând să plângă.

— Am văzut... Am văzut un accident! scâncește.

Bărbatul oftează ușurat. Nu realizase că își ținuse respirația până acum. Micul său prieten se alesese numai cu o sperietură, nu pățise nimic.

Jisong îl mângâie pe cap, apoi îi sărută liniștitor fruntea.

— Am fost atât de aproape! continuă Hansol printre sughițuri. Dar a fost un nene care m-a împins ca să nu mă lovesc... L-a lovit pe el în schimb! Și mai era cu încă doi prieteni... Unul era blond, cu ochelari... Celălalt șaten...

Atât îi trebuise lui Wonpil să știe.

mai urmează un capitol, apoi epilogul și am scăpat.