8 | În care se forțează să creadă că totul este bine
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Wonpil se așteptase la orice atunci când deschisese ușa, dar nu la asta.
Se așteptase ca Jae, Younghyun și Sungjin să se fi întors după una dintre din ce în ce mai desele și lungile „ieșiri în oraș”. Se așteptase la un poștaș cu o veste proastă, poate chiar la Hansol sau Dowoon, poate chiar la un alt nor. Dar în niciun caz la fostul său coleg de trupă.
Dar da, el e. Fostul său coleg de trupă. Junhyeok îi zâmbește larg din prag, bălăngănindu-se ușor a nerăbdare. Lui Wonpil îi trec atâtea imagini prin fața ochilor, încât nu știe ce amintire să aleagă întâi.
— Bună. Mă mai știi? întreabă simplu omul căruia i-a dus dorul atât de mult, încât nici nu și-a dat seama.
— Cum te-aș putea uita?
Pășește în spate ca să-i facă loc și își simte inima, ochii și buzele sclipind de fericire. Poate ar fi trebuit să taie zâmbetul în câteva bucăți ca să fie sigur că încape pe ușile strâmte.
Privindu-l pe bunul său prieten, își aduce aminte de vremurile în care ei, toți cei șase membri ai trupei Day6, stăteau ascunși într-una dintre sălile companiei lor și repetau în continuu, până dimineața, până când amintirea aceea nu s-a mai putut șterge. Îl ține minte pe Junhyeok ca și cum ar fi fost ieri, cum încerca să-l ajute să evolueze în cântatul la sintetizator. Lucrau toți: șase tineri cu același vis. Iar pentru un moment, nu mai contează că toți au îmbătrânit, că unul dintre ei nu e în trupă, că altul a rămas în armată, că alți trei ascund ceva și că al șaselea e în cădere liberă.
Contează numai să-i sară în brațe. Și îl ține strâns, ca după o lungă perioadă de rătăcire, în care revederea cu el poate să-l readucă pe calea cea dreaptă.
— Mi-a fost dor de tine, oftează Junhyeok pe o voce joasă, lină, așa cum suna de fiecare dată când cânta.
Wonpil ar vrea să-i răspundă, să îi arate cât îi lipsise sprijinul lui și bucuria sa contagioasă, dar s-a oprit. Norul său spune suficient oricum.
Se desprind din îmbrățișare. Într-o fracțiune de secundă, în fața ochilor lui Wonpil apare momentul debutului. Pe o scenă micuță, cu un public nu prea numeros, cei șase au cântat prima lor melodie. Își amintește că plânsese atunci. Și a plâns și în culise. Și pe umerii prietenilor săi, a doua sa familie. Acum plânge atât de des, încât nu e ceva nou; dar nu crede că a fost vreodată mai fericit decât atunci când a văzut zâmbetele oamenilor și a realizat că el e cauza. Că el face oamenii fericiți. Că și-a îndeplinit, în cele din urmă, scopul.
