Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Wonpil e singur în camera sa, după ce Junhyeok plecase acasă. Nu-și permite să se simtă prea trist din cauza asta, singurătatea deja îl îngroapă și norul încă îl umbrește, ca și cum nu l-ar mai părăsi vreodată. Nu vrea să rememoreze îmbrățișarea scurtă, liniștea, apoi felul în care prietenul său a dispărut pe ușa apartamentului, de parcă abia ar fi așteptat să plece de acolo, de lângă el.
Se ridică încet de pe pat. Niciun pic de zgomot, ca și cum ar fi singur în casă. Dar nu e. În bucătărie, Sungjin, Jae și Younghyun discută din nou. Wonpil mai încercase să tragă cu urechea, dar îl prinseseră de fiecare dată mult prea repede ca să înțeleagă ceva. Mergând alene, bărbatul își spune că nici măcar nu-și mai dorește atât de mult să afle ce se întâmplă de fapt. Vrea doar niște prieteni de o viață înapoi, o trupă înapoi. O familie înapoi.
Se privește în oglinda de la baie. Tras la față, cu oasele obrajilor ascuțite sub pielea subțire și bolnăvicios de albă. Ochii mici și înroșiți, adânciți în orbitele prea mari pentru el. Buzele uscate, violetul de sub ochi și țeasta încă lipsită de păr, ca un însemn al terorii și groazei văzute în armată. Deodată, tot ce își dorește e să se elibereze, să se descarce, să ia luminile frânte de pe umerii osoși și să le împartă cu cineva. Să aibă pe cineva care să-l asculte fără să-l judece, fără să-l aprobe, doar să-l asculte. Să asculte tot, de la faptul că e urât și că aproape ar sparge oglinda din fața sa până la foșnetul ciudat al ploii de lumini frânte. Vrea să alerge înapoi la Jae, la Sungjin, la Younghyun, la Dowoon. Niciunul nu e acolo pentru el.
Se apropie de oglindă, cu respirația hârșâită lovind sticla și acoperind-o cu abur. Se privește în ochi în oglindă, îl privește pe acel Wonpil distrus întâi cu scârbă, apoi cu blândețe. Ca și cum reflexia l-ar asculta. Din nor încă plouă.
— Ești țăndări, vorbește reflexia cu o voce îndepărtată, șuierând. Țăndări, țăndări, țăndări. Și ți-ai pierdut cioburile. Caută-ți unele noi. Pleacă. Caută-ți unele noi.
— Dar trupa...
— Trupa?! Cu furia și nuanța aceea roșiatică în ochi, Wonpil pare atât de plin de mânie, încât adevăratul Wonpil aproape se ghemuiește. Îți duci propriul suflet spre distrugere pentru o mână de oameni și prea puțini bani?
— Dar nu pot să dau drumul tuturor amintirilor ăstora, nu pot, nu pot, nu pot, scutură frenetic din cap, ca și cum ar încerca să scape de gândul acela.
— Poți, Wonpil, poți. Reflexia își întinse o mână și îl mângâie pe cap, zâmbindu-i strâmb din oglindă. Dă-le drumul, nu le mai ține. Decleștează-ți mâna de pe ele. Lasă-le să cadă.
Dar Wonpil nu poate. Se smulge din mângâierea oglinzii și fuge în camera lui, închizând ușa după el. Nu poate. Mâna sa ține atât de strâns de amintiri, încât degetele nu se mai pot desprinde. Au înțepenit. Ochii îl ustură prea tare ca să mai plângă acum, dar trebuie să se elibereze, să-și decleșteze măcar puțin mâna de pe ghemul cu amintiri.
O mică pianină în colțul camerei, imagini care îi zboară prin fața ochilor. Se așază în fața ei și cântă. Închizând ochii, cântă cea mai veche melodie pe care și-o amintește. Melodia de debut a trupei lor, Day6. Apoi o altă melodie, cea la care a ajutat și el cu versurile. Apoi cea cu un solo de pian. Apoi cea la care uită mereu versurile. Clapele îi șterg lacrimile. Apoi cea pe care obișnuia să o fredoneze mereu. Apoi...
Casa se umple cu muzică. Și nici măcar Sungjin care intră încet în camera lor nu îl face să-și ridice privirea de la instrumentu-i atât de drag. Dar atunci când sunetul dulce al unei chitări completează pianul și când o altă voce răgușită, atât de reală, îl acompaniază, bărbatul aproape se oprește de uimire, dar celălalt se mulțumește numai să-i zâmbească cât timp ciupește corzile. Și Wonpil i se alătură din nou și cântă amândoi, ca și cum ar fi numai unul, ca și cum ar împărți același nor și aceleași sentimente.
Termină abia seara. Degetele lungi ale pianistului amorțiseră, iar celelalte degete parcă se încleștaseră și mai mult pe amintiri, închizându-le acolo. Dar Wonpil nu-și mai privește reflexia acum, ci pe Sungjin. Iar Sungjin îi zâmbește.
— Abia aștept să se întoarcă Dowoon, să putem repeta din nou.
Exact. Atunci când se va întoarce Dowoon, poate totul va fi mai bine. Wonpil aproape poate simți speranța înflorindu-i în piept.
— Dar până atunci... Te simți pregătit să spui ce e cu tine?
Da! Wonpil se simte atât de pregătit să dea drumul amintirilor. Deschide gura, gata să înceapă să vorbească, să se elibereze în sfârșit.
Ușa apartamentului se zguduie.
Wonpil rămâne așa, cu vorbele blocate în gât și cu ochii rotunjiți. Crezuse că i se păruse. Când următoarea bătaie în ușă bubuie, frica îl face să țipe. Sungjin îi acoperă gura, apoi dispare de lângă el, înghesuit în spațiul dintre pat și perete. Wonpil aproape își vede frica lucind în privirea lui.
— Deschide, ticălosule! urlă o voce de afară înainte să se arunce în ușă atât de tare, încât fusese atât de sigur pentru un moment că se va sparge. Deschide-mi, dobitoc nenorocit, să te duci naibii! Deschide-mi acum!
Încet, încet, Wonpil se întinde pe jos. Să respire normal devine ceva mult prea greu. Apoi, deși corpul îi tremură ca gelatina, reușește să se ghemuiască sub birou. Își strânge genunchii la piept încet, tăcut și îi e teamă că oricine e afară îi va auzi bătăile inimii care nu se mai disting una de alta. Închide ochii. Inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră. Și așteaptă chinuitor de mult până când bătăile se opresc.
